Puţini cunosc

Marele sentiment nu trebuie să fie o povară. Dacă devine greu, e pur şi simplu altceva. Total diferit. Deşi se face des confuzia aceasta, e poate doar pentru că toţi ne dorim la un momentdat să cunoaştem originalul. Eram copil şi am visat, chiar înainte de a mă trezi, dimineaţa, că îmi alunecă piciorul de pe o treaptă de scară. Se întâmpla să recunosc peisajul. Era unde am crescut. Urcam în podul casei bunicilor. Târziu, citind ceva de psihologie, o antologie de autor, cu un capitol întreg despre vise, am înţeles. Mai exact am interpretat, am dat un sens. Karl Gustav Young spunea că în vis apare ceea ce subconştientul tău îţi dă de făcut. Trebuia să calc alături? Am încercat să nu mai urmăresc plin de frenezie, ca până atunci, să fiu drept şi corect. A dispărut visul care se repetase periodic până ajunsesem să resimt alunecarea de pe treaptă printr-o durere musculară în gambă. Dar acum mi se reproşează, iar, că sunt persistent în a demonstra că am dreptate. Ceea ce nu mi-a spus însă, nimeni încă, este că eu îmi recunosc greşeala. Nu sunt motivat să obosesc atunci când am argumente. Iar faptul că permanent am idei, soluţii şi, zic eu, reuşesc să mă adaptez, nici pe departe nu înseamnă că sunt generator de instabilitate. Cred cu putere în sursa mea de potenţial şi pun în practică prin filtrul sufletului, proiectele utile mie. Dar e mult deja aici şi scopul scrisului acesta era un pic altul. Îmi iubesc viaţa şi voi supravieţui încercărilor ei. Preţul? Unul infim pe lângă marea recompensă dată de satisfacţia sentimentului de învingător!

Serviciul de penitenţă

Sunt agresat în spirit. Nu e drept, dar nu va rămâne aşa. Îi pasă de copilul ei? Asta se va proba! Minciuna se cere pedepsită! Nu există autoritatea competentă? Ei bine, iată o problemă demnă de a fi ignorată! Zece ani? Douăzeci? E mult. Dar eu chiar ştiu să iubesc, să urăsc, să îmi plătesc poliţele. Sunt pătimaş şi ţin minte, din păcate poate, pentru alţii. Doamne ajută!