Scris naiv

Un semn liniştit de la mine. O palidă vreme dezisă. Frumos şi senin în marea lui parte, cerul oferă la toţi cât poftim. Din el ne scutură şi, prea înaltul rămâne tot întreg, ca un perpetuum mobile. Iubirea înseamnă încredere. Nici nu se pune problema să n-am. Pentru că eu nu cunosc strategia minciunii. Picioarele ei scurte îmi par dizgraţioase cu fiecare ocazie. Iar omisiunea, în patima ei sau a ta, de a nu însemna nimic, devine trădare.

Crâmpeie de an!

Privesc în gol la propriul meu orgoliu. Şi sentimentul tern al copleşirii, sfărâmă iluzia mizeră a dreptăţii. Concep din picături sărate, cumva prelinse printre gene, un eşafod al vremii inutile, în care n-am ştiut de tine. Mi-e teamă totuşi să privesc risipa ca pe un lucru samavolnic intricat distanţei dintre noi. Ar însemna că nu am fost în stare să învăţ nimic până acum. Ar însemna să nu mai ştiu, pe de-altă parte, că mă doare... Iar tu nu pari a fi întru deplinătatea sensului, croită a mă-nvăţa ce poate, într-adevăr, ar trebui să ştiu. Sunt mâine şi, fiorul pare de când lumea. Cresc nişte biete clipe drept aripi peste ochii mei. Un tunet surd încătuşează tăcerea drumului pe care vin. Cred, sincer, că am vrut să sper că acest Moş Crăciun există! Iar cine-a păcălit copilul din mine, cu asta, vreodată, s-a păcălit atât de crunt pe sine, încât nu o va recunoaşte-n veci! Îmi este, pur şi simplu greu, să nu mai cer din toate o fărâmă. Te visez şi sigur asta va rămâne numai pentru mine!

Noaptea promisă

Figură de stil, sau nu, sufletul meu este cotropit de tine. Simt starea de bine de acum ca o amintire plăcută despre o zi însorită, cum a fost astăzi, în pragul parcă încă timid în a se lăsa trecut, al iernii. Şi sunt deja în casă, unde e cald şi bine, deşi mă mai furnică degetele de la frig, iar pielea pe alocuri poartă semnul uşor rugos al câtorva celule care nu au rezistat expunerii. Nu aş fi uitat de mănuşi, probabil, dacă, atunci când am plecat, dominanta mea nu ar fi fost atât de puternică. Şi vreau să-ţi spun că eram vădit preocupat că vor trece atât de multe ore fără tine. Că îmi va fi cumplit de dor. Timp afectat care nu a trecut nici până la acest moment. Dar măcar acum am scrisul acesta. El mă suportă iar eu îmi descarc gânduri. Iar ele, gândurile, parcă se străduiesc să nu mă chinuie. A fost un drum oarecum bun. În măsura în care voi reuşi să alung sentimentul de cauză inutilă. Te iubesc şi pentru că eşti, te percep, în acord cu revolta mea, dar mai ales cu nevoia mea de susţinere, incidentă acestei perioade. Nu ştiu cât va mai dura şi nu îţi pot cere nimic, doar vreau să ştii şi sunt în stare să admir ceea ce tu nu laşi ...să fie admirat. 

Mi-e dor de tine!

Liniştea ta mă face fericit. Somnul tău îmi dă poftă de iubire. Eşti aşteptarea vieţii mele. Plâng în pumni când taci. Dar vreau să te binedispună visul acesta de iarnă, parcă inertă. Sunt gol când nu te simt. Nimic din timpul surd nu mă mai poate ajuta. Vreau totuşi, doar să dureze acest prezent. Eşti  un dar, o speranţă care s-a împlinit. Sau, nici n-am avut curajul de-a spera atât. Inima mea nu e mult pentru tine, dar este ceva în spiritul ei, care nu se mai poate dezafilia ţie. Iubire!

Setările iernilor mele

Atât de mult alb şi durere! Vreau doar să mai pot să ştiu încă o dată şi să nu mai simt că sângele-n rană e rece. Aşa ar fi poate mai uşor şi mai repede mi-ar trece. Te urmăresc în gândul meu pe tine, cu fiecare clipă care plânge. Mă simt aproape vinovat că te iubesc cu milă şi cu jale. Tu eşti, ai fost, de dincolo de oricare risipă, tot ce sunt eu şi tot ce nu voi reuşi vreodată să mai fiu. Tu ai făcut din mine un chip de lut ce se închină ţie. Sunt un păgân! Mă iartă iar şi iar şi eu voi încerca, de fiecare dată, să nu-ţi mai greşesc!

Uit haiducie, plătesc uitare

Iubita mea, încă nu sunt în stare, să-ncep cu tine a-nvăţa, că doare să-mi ţin sufletul fără de chei. Şi corzile viorii sunt hâite după un timp în care nici arcuşul nu a avut sacâz şi, nici ţiganul n-a mai vrut sau n-a putut, săracul, să o scoată, o vreme, din toc, sau cum s-o fi numind suportul agăţat de el în cui, parcă pentru tot postul şi pentru toate miercurile şi vinerile de peste an. Nu mai sunt nunţi în lumea asta, până la nunta noastră? Şi nimănui nu ar putea să-i pese dacă nu-ţi pasă ţie, chip divin! E vina mea că m-am îndrăgostit prosteşte încă de când, hoinar, orbeşte, NU m-am uitat la timpul care trece. Şi poate ar fi trebuit să vreau să mi te-ncerc, o perioadă încă, sub auspiciile celui care-ncepusem să devin. Sau, cum ţi-am spus, în numeroase rânduri, să am puterea, poate ar fi trebuit, de a rămâne un indiferent în teza acestei relaţii de ...tocat nervi. Dar am crezut că nu voi scrie asta. Şi-am mai crezut că nu am ce să pierd.Un artefact, gândirii tributare prea risipitei vieţi până la tine. Atât de multă dragoste încape într-un nimic vidat până la os, încât, în mine, au îngenunchiat orgolii, cu titlu de principii până să te cunosc. Şi cum să uit acest control de sine, spunând acum că n-am nimic să pierd? Eşti visul creştin şi, milos îmi e timpul dat să te ştiu, să îmi fii lângă mine. Sunt, din nou vinovat, de-a nu fi-nţeles până astăzi, de a nu fi găsit corespondent în viaţa noastră de cuplu, pentru trecut. Acum îl am şi el se numeşte creanţă. Dar hai să facem, împreună, un pact şi, după,ce vom fi plătit, de-ar însemna să lăcrimăm până la sânge poate, să bandajăm altoiul firii noastre pe o tulpină viguroasă a-ntregii păduri, visată cândva în copilărie, la fel!