Semeţ voi fi şi am fost încă de când iluzia că ştiu

Reverul timpului e ciufulit de spaima că ar putea probabil să mai rămână surd la vreme. Mi-e dor de tine toamnă. Zăpadă de poveste, aleile sărate, sub lacrima încinsă a zilelor cu soare. Eu te aştept cântare.

Sevrajul la justiţie sau vremea răfuielii

Mie personal şi, recunosc, asta nu am spus-o prea des, de foarte multe ori îmi e totuna. Indiferent ce se întâmplă, eu iau lucrurile ca pe un dat. Dacă ar fi să fiu puţin fariseu, aş spune că este puterea credinţei. Dar unele evenimente parcă trec peste marginea vasului în care se strânge şi la mine toleranţa. Poate nu gravitatea dă din supraplin ci pur şi simplu faptul că se aglomerează. Ar trebui să produc o supapă, o valvă, un gen de cale pentru refulare şi astfel să pot controla mai uşor.

M-au motivat prietenii şi după o noapte nedormită, dedicată documentării, am trimis 12 pagini de Apel. Motivarea fusese negativă dar a mers, adică erau convinşi că datorită firii mele împăciuitoare, generoase, chiar delăsătoare, nu voi face nimic. Au trecut patru zile de atunci.

Vinovăţia

Din performanţă parcă s-ar fi născut ispita. Ţin timpul prelins pe conturul istoriei ca pe o bucată de geam, încercând să mă apăr. De mine, dar mai ales de ceea ce îmi pare în jur o poveste frumoasă

Prea dimineaţă

Atât de târziu devenit deja foarte devreme. Mi-era şi lene să mai dorm. Şi gândul nu mă lasă. Sunt răvăşit de câte ştiu şi câte-mi sunt ascunse. Te voi iubi aproape orb, justiţiar sau monstru, tu echilibrul meu discret şi umbra ta cazonă. Bine că pot, frumos că sunt, din raţiuni memorii, cu timpul crud şi trupul copt, cu inima din cioburi. Dar un întreg aproape drept şi sclipitor pe-alocuri.

Sărbători cu bine

Aproape alb. A nins o vreme, până de curând. Cineva observa, cu o voce egală, că ninge cu soare. Acum câteva zile aşa era. Nu-mi pare rău că a venit şi iarna. Dar parcă anul ăsta nu apucasem să mi se facă dor. Sunt bine acum şi vreau să fim bine fiecare!

Reţeta pentru fericire, realitatea intermediară.Un pas virtual către eminenţă.Traseul mut din pura întâmplare a "minunii că sunt".

Cred că încă lipseşte din mine stereotipul plăcerii. Motiv pentru care mimez, totuşi destul de prost, un sentiment confuz al împlinirii. Ca tehnică, limbajul prea mult talonat de canoane, mai mult sau mai puţin la modă la un momentdat, suprimă crud graţia, reverenţa stângace a unui destin norocos.

M-am hrănit auster din inima caldă şi proaspătă a celuilalt, vechi anotimp.

SERVANTUL BUNULUI SIMŢ

Să fi fost de vârsta băiatului meu, aş fi înţeles mai uşor. Am înţeles şi la vârsta mea, dar îmi vine foarte greu să accept. A deranjat, adică cel puţin pe mine m-a oripilat pur şi simplu, nu efectul gestului ci motivaţia curajului de a-l face. Doamnă AB, abc-eul bunului simţ v-ar fi scos până astăzi din sistem, dar vă lipseşte cu desăvârşire. Şi-apoi e tare înţeleaptă vorba aceea veche, munte cu munte se mai întâlnesc, pasămite om cu (ne)om dintr-un cerc atât de restrâns, din ce în ce mai restrâns. Doar nu cred că există vreo speranţă să vă crească ce-ul lângă nume ca să puteţi aplica la caracter. Şi ca să nu pară aici doar o răfuială personală, vreau să fac aici apologia întâmplării.

Eram oarecum fericit pentru că fusesem eu ales. Mi se spusese chiar că s-a făcut această propunere fiindcă merit. Dar stresat. A fost până la urmă prima ieşire de o atare anvergură. M-a ajutat ideea de neutralitate, puţin. Am plecat azi, am revenit mâine. Nici un comentariu, nici o hârtie de semnat. Totul numai la discreţia celor 25 de ani împliniţi într-o zodie pe care o ştiam, dar nu am intuit-o nici de data aceasta, decât un pic prea târziu. Mai mult decât atât, a fost să fie şi lună şi zi cum ştiu de peste 10 ani că este, şi 8 din ei chiar de foarte aproape(doar ca distanţă metrică, deşi eu am trăit cu altă impresie). Un singur aspect ar mai fi, că oricum am exagerat cu atenţia acordată mojiciei, îmi va plăti fiindu-mi recunoscătoare că m-a cunoscut.

Nimic spectaculos în rest. Poate doar prima experienţă. Dar mă pot distra la fel de bine şi pe meleaguri natale, cu mult mai puţini bani decât acolo. Civilizaţia nu constă în libertinaj iar valorile sunt pentru fiecare şi niciodată mentalitatea nu există fără personalităţi individuale.

Ceaţă de duminică, TOAMNA

Aproape frig. Un mediu gri-lăptos ca o surpriză. Şi unde trebuia să fiu nu sunt. Iar unde sunt e linişte şi bine. Nici gândul parcă nu ar vrea pe-o aşa vreme să străbată parcul. Cobor să îmi aduc ţigări şi poate iau o cola. Îmi strigă iubita că vrea ciocolată, adevărul e că şi eu cam vreau. Prietenii ori nu s-au prea trezit încă ori sunt plecaţi în viaţă, care mai de care. Cert e că nu răspunde nimeni la telefon dar asta se cam traduce şi prin aceea că eu am fost indiferent în ultimul timp faţă de lume fiindcă s-au adunat şi pe capul meu destule. De fapt nu am nevoie nici să mă justific şi nici să mă gândesc la ce se întâmplă cu restul, cum spuneam sunt deja ale mele mai multe decât de unul singur aş fi putut să vreau.

Indiferenţă

Fă-mă Doamne-o pasăre să zbor prin destinul meu! Fă-mă ochi de piază rea să tremur de pacoste. Şi mă du de-aici în zare ca să caut de mâncare pentru sufletu-mi stingher. Se răstoarnă adevărul ca un ghimpe bont şi orb. Ascult vântul şi mă doare că nu ştiu încă să-l sorb. Te iubesc pe tine mare, mai adânc şi mult mai mult decât sunt iubite, oare câte lucruri pe pământ! Mă iubesc pe mine poate cât nu iese din cuvânt dar visez că sunt cu tine şi un pic simt chiar că sunt. Mi-este frig şi-mi este toamnă sub aspectul de-mprumut al poetului din criptă, al viteazului din mit. Soare şi lumină lină, lin lumină peste toate, dintr-un gând de izbăvire, dintr-un dram de neştiinţă propagată prin mulţime, o mulţime de căinţă, către unde, către nimeni, Dumnezeu e biruinţă! Eu te-aştept, să vii cu bine şi să fii, să fii fiinţă! Aşteptarea care doare, dintre câte, în credinţă ca o ultimă glisare la prezent, ca o speranţă. Eşti străină, sunt dezastrul care nu se-ntâmplă încă, eşti frumoasă, sunt din piatră, te iubesc iubind iubirea de care mă simt în stare. Afară timpul beat se risipeşte sub roţile rostogolind orbeşte şi liniştea şi plumbul dat în doză zilnică şi ne-ntreruptă spre debitorii propriei urbanizări. Un cer acoperit de glugă, o gură devorând seninul, ghicit cu-adevărat la primăvară. Dar vor veni şi vremurile bune iar pân-atunci mă voi sili să zbor, la braţ cu fericirea de cotlon. Vor sta ascunşi, ca mine, şi greierii şi lupii şi paşii de salon.

Norocul chior

Sărmanele idei se cred vedete. Iluzia s-ar fi crezut onoare. Iar în alt timp, această sintagmă ar fi fost pedepsită cu sânge. Mă ridic peste toate acestea şi arunc peste ele al doilea mare blestem dintr-o viaţă. Mai greu decât primul, dar tot în post de Crăciun. De câte ori le va fi greu, sau rău, sau vor gândi că le poate fi mai bine, să vadă clar, să simtă de fiecare dată că merită mai rău, răul mai mult de atât, până mor! Să-şi simtă sfârşitul, să-şi atingă durerea, iar neputinţa să le ţină conştiente şi când fizicul lor va agoniza în disperarea de a-şi căuta una alteia mântuire.

Acum trei ani a început acest noroc să mă caute iar eu am întors spatele. A insistat să mă atingă iar eu m-am lăsat din nou minţit. De parcă aş fi fost lovit de senectute. Dar rostul stă în firea lucrurilor, iată, sunt din nou liber şi mă bucur din nou că nu am vină pentru chinul între mamă şi fiică acum, între fiică şi mamă atunci. Am înţeles că e curvă minciuna, iar femeia aceasta, oricare ar fi ea, minte prin definiţia firii ei de a fi.

Gestionarea păcatului, ca o manifestare de altruism întâmplător, dă astăzi măsura norocului chior!

Trădarea, minciuna, durerea

Acum ştiu Doamne, parcă prea bine totuşi, că sunt singur. E o criză de toată mizeria în suflet, nămol e în firea umană. Mi-e greu să nu mai pot avea încredere în oameni. Şi mi-e lene să mă prefac doar, că încă mă străduiesc să mă rabd. E de vină pământul că mă ţine. Nu gândesc aşa despre mine şi e persoana întâi fiindcă nu vreau încă să dau nume. Dar e puţin probabil să mai iubesc degeaba. Cu riscul de a fi devenit prea explicit deja de mult, nu voi mai arunca la porci, mărgăritare. Şi nu vreau să fiu trist, nu pot să cred că am cerşit răul care a fost, dar practic aşa s-a întâmplat. O tortură uşoară e blamul celor din jur. Partea mai grea, inposibilă, stă în frenezia dezamăgirii. Sunt rupt, sunt varză, sunt culpabil pentru toate astea. Doar fiindcă nu pot să mă eschivez de a fi sincer, până la sânge, până la lacrimi, când iubesc. De fiecare dată şi aproape mereu pe altcineva. Nu am numit aici statornicia dar nici vreun termen antitetic ei. Cu o singură excepţie şi, oricum acolo nu avea cum să fie iubre, eu nu am plecat niciodată. Oficial, prima dată am suferit cumplit. Apoi m-am considerat prevenit. În zadar toată luciditatea, din nou am greşit dar nu fiindcă sunt îndrăgostit ci numai pentru că sunt vinovat că nu m-am învăţat minte. Am avut şi timp şi loc de întors dar fie că eram prea încăpăţânat, fie Dumnezeu mă iubeşte atât de mult încât chiar mă lasă pe mine să aleg!

Fii mai mult decât atât, fii tu pentru că se merită

Râde oarecum derutat, intrigat cu această manieră arbitrară ruptă incipient artefactului, nimeni actual. Sau poate ar fi trebuit să scriu cu majusculă dar fiindcă nu a fost aşa nici "manieră", nu va fi nici "nimeni".

Copilul din mine se vrea măcar parţial lămurit. Pentru că tot timpul am crezut că dau din mine cât pot. Iar acum generez încurajări exact în acest sens. Ca şi cum chiar aş fi devenit mai modest decât când recunosc patetic poate, că nu sunt modest.

Aeroportul

Viteza minţii astăzi n-a fost destul şi, ce dacă! Dar pentru că probabil prima dată, de când mă ştiu, nu am avut habar despre ce vreau. Probabil niciodată nu am fost atât de surprins. În general, mai ales după desfăşurare, lucrurile îmi par previzibile.

Te iubesc şi m-am întors acasă un străin!

Timpul împreună

Se întâmplă să fie atât de mult soare într-o dimineaţă de toamnă târzie. Şi fără suspine. Ca o reverenţă făcută amintirilor frumoase din vara dusă, de gândul parcă priponit la beatitudine. Dar aerul miroase bine a fum, în oraş e totuşi timpul balurilor de boboci, iar întâmplarea, din nou, a făcut să pară totul ca-n primii ani de facultate. Nu eu mă pronunţ dacă e bine sau normal dar ştiu ce am văzut şi că am tresărit, am tăcut, amândoi.

Să nu caute cineva vreo noimă în toate acestea fiindcă şi dacă există una, ea se găseşte undeva atât de adânc încât distanţa până la Londra sau în Canada sunt mici spre a o descoperi, chiar dacă acesta ar fi sensul bun. Şi te rugasem ... toamnă! E atât de uşor să o fac, să zic, parcă prea uşor... eu încă te iubesc!

"Trandafirii mor, visurile mint!"

Strălucirea forţei interioare

Din gândul nestemat al toamnei bătrâne, se atinge de cel care sunt o părere. Mi-e sufletul vraişte, la prima vedere, sunt parcă sortit să dau eu prin mine, exemplul epavei definită cândva prin zodia goală în inima fricii, născută din groază, spulberată prin fire, dorită înainte de a fi ce mai este. Nimicul acesta, menit nu ştiu ce să suprime, rămâne inert şi măsoară numai distanţa până la tine.

Apoi te văd făcând un semn către unde mă aflu. Încordez un axon, meditez o dendrită şi fac o sinapsă pe dorinţa de a-mi imagina că şi tu vrei să mă vezi dar nu poţi încă.

Şi mi-ar fi fost atât de somn dacă eram mai singur. Poate de aceea nu suport eu singurătatea. Deşi nu mi-e teamă să dorm, mi-e pur şi simplu drag să n-o fac.

Nicuşoara tatălui ei

Îmi e cumplit de dor de tine şi încă şi mai mult îmi pare rău că n-am ajuns, fetiţa tatii, astăzi. Sunt vinovat dacă nu sunt cu tine dar trebuie să ştii şi sper să înţelegi că nu înseamnă asta că te iubesc mai puţin. Să fii fericită, să fii sănătoasă şi chiar dacă încă nu pot să-ţi promit că nu se va mai întâmpla niciodată, iubeşte-mă fiică şi te voi iubi tată iar pentru mine tu eşti cea mai mare răsplată.

Uite, scrisul ca şi cum ar fi către tine, mă face să fiu mai liniştit şi mai liber. Sunt, gândurile pentru copila mea, un refugiu, o marcă a stării de bine pe care acum mi-o permit.

Iartă-mă!

Vreau şi eu

Sunt lângă mine pentru că eu am vrut să fie. Mi-era pur şi simplu dor să fie aşa. Am învăţat bine să ştiu ce vreau. Acum ştiu foarte sigur că, pentru a realiza ceva trebuie în primul rând să îţi doreşti. Restul e doar lupta vieţii. Nici basmele dar nici sintagma de fiecare zi a realităţii nu se pot compara cu acest gen de trăire: să am ce mi-am dorit, să fiu răsplătit pentru ce am făcut din visele mele, prin chiar ele însele. Dragostea e o pacoste dacă nu e împărtăşită iar până nu am aflat ce înseamnă asta, trăiam stingher şi chiar îmi aduc aminte că, deşi mereu îndrăgostit, nu reuşeam să ating nimic din ce doream. Mie însumi nu am avut puterea a-mi recunoaşte dar sunt consolat că oricum nu mi-ar fi fost de nici un folos. Sunt fericit!

La stup

Toată ziulica, soare! Şi mai nervoşi, ghindocul poate obosit că ieri nu a dormit de ziuă, aproape am fi crezut că ne-am grăbit a ne întoarce, dacă nu ar fi fost deja ora 16. Ne iubim frumos, poate ar trebui a spune încă, dar chiar e linişte şi căldură şi bine între noi. Vom face dulce, jumătate de an împreună, cum nu a mai fost, de paşnic, de mult, de cuminte dar mai ales cu minte.

Cred că îi stă în fire, aşa a vrut natura să o lase, harnică, foarte frumoasă, devotată.

O IUBESC PARCĂ PENTRU TOTDEAUNA!

Plimbare prin parc

Bunul meu prieten Popescu, îl numeşte deja Parcul Vieţii. Dar nici nu a apucat să îl vadă. Şi sora mamei, la un moment dat mă întreba dacă m-am mutat în parc, pentru că de câte ori vorbeam la telefon, eram în parc, veneam sau mergeam către parc. Vara ne prindea şi miezul nopţii plimbându-ne. Acum e puţin cam rece şi ghindocul nu e încă adaptat dar tot am petrecut la amiază vreo patru ore şi seara din nou aproape două dând ocol pe aleile de-acum familiare. Puiul tatii priveşte de sus în mare parte traseul, cocoţat confortabil pe gâtul meu.

Săptămâna groazei

Am incendiat zeflemea-oaaa ce bine am făcut! Mâine mă duc pe acolo să mătur din scrumul rămas şi poate praful aşternut de când, dacă nu eu, nimeni nu a mai avut grijă să treacă să vadă, să vrea ca să ştie din câtă prostie, câtă speranţă se lasă ucisă. Mi-e dor să uit, mi-e dor de starea dinainte de a şti! Mai bine îmi luam un câine. Dar poate totuşi în curând îmi iau. Ştiu că şi el va urla, lăsat singur în casă, o vreme. Dar măcar când, în cele din urmă va înţelege, nu mă va minţi că nu poate ce vrea cum face acum ultima javră din viaţa mea.

Şi dacă nu vreau să mă duc e fiindcă nici măcar atenţia de a-i răspunde nu o merită. E fără portret, fără voce, fără o reprezentare fizică. Cinismul încarnat în mizerie şi lenea şi prostia lăsate libere să pască în freza ei pe capul sec şi ascuţit de viciu şi răutate, sunt numele ei.

Ar fi un motiv de laudă în palmaresul ei dacă măcar să o urăsc aş putea. Atât de nimeni veştejit şi fără perspectivă, singură se vrea şi culmea, reuşeşte de minune!

Resursa fantastică a fericirii

Sunt liber să gândesc şi pot să vreau mai mult. Ce-a fost să fie nu e şi sunt străin de tine. Atunci când vei avea curajul să recunoşti, aducându-ţi aminte totuşi că nu ai meritat, eu voi fi fost de mult timp bine şi îţi promit că-ţi vei mânca de sub unghii şi tu şi neamul tău de milogi care sunteţi, pentru că antonie vine de la anatemă.

Vacanta de vara

Copilul e mic. Inima îi e pură. Frumosul din aproapele lui mă inspiră. Fetiţa mea a crescut şi e aproape domnişoară. Nici măcar ghinion nu se poate numi ce s-a întâmplat cu talentul ei de zbenguială. Aşa a fost să fie, pur şi simplu. Dar tot pe val, vara aceasta m-am simţit excelent. Am devorat sentimentul de împlinire ca un hămesit al dreptăţii. Şi pentru că trebuie să fiu recunoscător, închin resursele stării de-acum, modest gândind că astfel ar fi fost de la început dacă ştiam că pot decide eu cum să fie, unei mâţe de viţă care habar nu are parcă ce hram poartă.

Destul!

În geamătul plăpând al dimineţii, bat clipele strivite de un ceas cu cuc. N-am mai văzut de mult aşa lumină. Am înţeles târziu de ce să fiu deştept. Mi-e inima pustie şi străină şi gândul meu e pustiit. Alerg undeva către tine, temnicer care sunt al binelui propriu. Mă rog de o veste dar vine ca şi cum nu m-aş fi rugat de nimic. Aştept să înceapă, de mâine ceva ce nu a-nceput. Şi mâine îmi pare aproape dacă n-ar refuza să rămână mereu doar atât.

Să ştii că banii bat iubirea dar şi iubirea bate prostia

Noroc de câte ori poţi număra, degeaba ai dacă o singură dată uiţi să numeri!

După el

...de prea multe parcă, s-a ales praful. Şi mi-e teamă s-o recunosc dar, deja simt că nu te mai merit şi, probabil de aceea ai plecat. Altfel cum îţi explici tu lume că-n loc de tu şi tine eu scriu doar el!?
Am şapte ani de când sunt eu însumi tată. De ieri. Iar deja mâine împlinesc trei ani de cînd, poate până la urmă Duimnezeu a vrut, să rupă din mine o parte care să doară atât de tare încât să-mi amintesc oricând şi mereu cât de tare poate să doară. Dar nu-i corect că totuşi a lăsat să moară pruncul Lazăr -oricât de greu- şi el şi eu- am vrut să fim amândoi- şi el şi eu am vrut să trăiască.
În data zilei dintre cea în care s-a născut şi s-a stins gândesc pios, Dumnezeu să-l odihnească!

Mesaj text

Te rog nu ignora asta! Vroiam doar să scriu ce am descoperit:

maturitatea fiinţei este şi se manifestă în tine când ai şi poţi dar nu vrei pentru tine iar celălalt respectă asta fără să ştie ce vrea deşi simte că ar trebui să creadă clipei. Teama de a greşi înalţă omul spre reperele raţiunii iar instinctul sau nevoia devin sublime ca pasiune dogmatică.

Nopţile albe nu creează filozofi dar îi adorm frumos.

O zi bună!

Copilul frumos

Ascult timpul iar libertatea lui de a nu spune nimic mi se pare absolut chin pentru mine. Sunt vinovat de a fi vrut o astfel de stare, nu prin exprimare ci prin ignorare. Te voi vedea, chiar repede poate nu, dar atunci vei fi sigur dureros de departe de ceea ce este real. Copilul nostru este minunat! Aceasta este iubirea!

Aspectul erorii

Nu greşeala în sine se repetă. De cele mai multe ori asta nici nu se observă. Aici e vorba de atitudine. Mi-e dor de starea de normalitate. Nu pot să imaginez că aş putea fi altfel decât agitat, cel puţin mental dacă nu fizic, îmi trebuie asta. Apoi mai e şi liniştea. Pe mine starea de acalmie m-a făcut să disper de unul singur şi să mă pripesc de fiecare dată. Respectul meu pentru lucrurile mele, pentru spaţiul propriu, manifestat în prezenţa oricui aproape, parcă dispare, când mă trezesc doar eu şi pereţii, fără să pot împărtăşi clipa cu un suflet.

O noapte frumoasă!

Insomnia

Aud pe şine grele, tramvaiele cum trec. E limita la care s-a cam oprit huzurul. Aştept să nască zorii o nouă zi din stradă. Aştept să treacă timpul să mă întorc tot singur, acasă unde poate voi şi dormi o vreme. Mi-e cald şi-acum e bine dar sunt presat de oră. Am inventat motorul şi când nu se opreşte, dau vina pe momente din viaţa ca o cârpă când defineşte omul.
Bună dimineaţa!

Iubito

Oh, viaţa asta nu-i un chin, aşa cum nu-i risipă. Voi învăţa şi eu cândva, va fi şi acea clipă, că lumea încă nu e rea, doar poate în derivă. Aştept să vină cineva, nu doare, nu în pripă, când voi uita povestea mea, de-ar fi doar o poveste! Să fiu bunic, cum îmi zicea în glumă frăţiorul! Nu ştiu dacă doar asta aş mai vrea dar ştiu cât e de bine să mă gândesc eu liniştit la tot ce mi se-ntâmplă, să fiu stăpânul meu şi-atât.

Dar mă gândesc la tine aici, până atunci!

În viaţă ca-n sport

Mi-aduc aminte, şi este mare lucru doar dacă ţinem cont de ora târzie, pe lângă celelalte motive de a uita, cum nimic nu ar fi trebuit să fie impediment în calea unui vis palpabil, măcar la un moment dat. Dar, deşi drastic avertizat în timp util, am refuzat să iau în calcul cea mai mică marjă de eroare în considerentul că o persoană, acum una oarecare şi mai puţin decât atât, poate să ignore propriul sistem de valori pentru că o aranjează un interes imediat, strict material. Cum spuneam, am fost în cunoştinţă de cauză. Nişte ţărani, vorba bancului!
Starea de fapt acum mă ţine prins, fără premeditare, în expectativa preşedintelui de ligă. Nu-i vorbă, am şi eu preferinţele mele, dar, poate nici curaj destul nu am să recunosc, nu depinde prea mult de mine.
Să mă ierte prietenul meu, îşi va recunoaşte expresiile aici de la începutul, la sfârşitul postării. Aceasta poate însemna cel puţin două lucruri: ţin cont de observaţii şi poate fi expus eter-(nităţii/lui).
Noapte frumoasă!

Însemnul dreptăţii

Un suflet poate răvăşit. O inimă rănită. Un gând vulnerabil. Şi puţină anticipaţie, sau experienţa nefericirii. Obosită, credinţa pâlpâind spre renunţare. A cui e vina oare, de ficare dată!? Stupid nonsens, lascivă întrebare!

Acum sunt eu cu mine şi-mi amintesc de gândul că Dumnezeu e mare şi mă iubeşte! Mereu a fost aşa dar n-am ştiut mereu.

Visare! Scriind către tine, de teamă parcă mă-ntorceam. Apoi m-am abătut cu exact acelaşi scris. Asta e istorie şi a durat vreo şapte ani să se creeze. Inventam! Râdeam. Exaltam. Noiembrie?

Am fost copil şi am uitat o vreme.

Eu chiar sunt fericit din atât de puţin!

Tăvălucul greşelii

Nu mă aşteptam să nu fie aici. Sau poate prea mult am dorit aceasta şi pur şi nu tocmai simplu, constat acum că nu mertiă. Apoi va spune că nu eu. Că cine ştie ce, de fată. Cert este că de la prost început a minţit, m-am săturat şi eu de cuvânt, dar ea nu a vrut să plece. Apoi ideea că dacă plătesc îi rezolv toate problemele a fost o altă sfruntată minciună. Nu regret nimic. Am mai învăţat o dată, cum se evaluează oamenii în bani: o medie aproximativă de trei sute pe zi. Atât să-mi fie toată risipa, dar decât o viaţă stingheră într-o gură şi-o ispită, mai bine în fiecare zi alintul altei dimineţi, până voi atinge roua, până voi clăti destinul somtuoasei mele karme, iar iubirea să se cheme... şi să vină singură la mine!

Parazitism infantil

Copilăria trebuie să se sfîrşească la o vârstă neruşinat de mult escaladată de timpul de acum. Măcar copilul de lângă tine ar putea să te facă să te gândeşti virtuos la asta. Iar el nu va rămâne pururi un bebeluş la fel cum au rămas cei cărora nu le-ai lăsat nici măcar şansa de a se fi născut.
Sunt vinovat pentru fiecare dată când am crezut în tine. Atât de multă vină am că-mi vine iar să cred că-i bine să te ajut. Dar mi-e şi teamă în acelaşi timp. Nu pentru mine vreau ce vreau, nu mie trebuie să-mi mulţumeşti. Sau poate doar într-o altă măsură de cât, parcă totuşi cu prea multă sârguinţă, o faci tu azi.
Mi-e dor şi mie să mai fiu copil. Mi-e dor de n-am cuvinte. Dar gândul vrea, inima simte şi unde pui că sunt părinte! Voi învăţa la rândul meu, voi şti, fără cuvinte, să pot, să văd, s-aud că mint femei golite de bun simţ şi mame ipocrite.
E primăvară peste tot. A fost mereu aproape. Dovadă că sufletul meu s-a copt şi e fierbinte. Nu plânge ochiul ud de-amor, nici mintea mea nu-i dinte fiindc-aş muşca braţul rănit al timpului ce cade pierdut, dedat risipei ca un mit pentru c-a fost şi nu e. Doar roua încă o ating, în gene se desfată. Sunt vântul vremii, m-am topit deşi am fost o stană. Acum din piatră a rămas nisipul fin şi râul va duce urma către mări în care mă voi cerne. Şi vei veni să calci subit cu paşii tăi de sticlă. Atât de mult aş vrea să uit cum am sorbit amarul, ştiind că-l sorb, ştiind ce sunt... Iar plaja să te-alinte! În vara care încă nu-i, dar sper, va fi odată, te-oi întreba cu ce-am greşit iar tu vei fi doar apă.

Iubire,cuvânt ...

Mă supăr Doamne dacă mă înşeli dar poate ştiu de mult că n-ai de ce-a o face. Te iubesc Doamne! Nu trimite Doamne, îngerii tăi dacă ştii deja că ei mă vor trăda pe mine, cel pentru care ei există. Apoi ocupă-te de ea pentru că minte. A minţit cu Bertu, cu Mihai, cu Cristi, cu Adrian. Mă minte pe mine, îşi minte părinţii, se hrăneşte din minciună!

Doamne Isuse Christoase, fiu al Lui Dumnezeu, odihneşte sufletul robului Tău adormit, pruncul Lazăr, Miluieşte pe fiica mea Nicoleta şi pe mine păcătosul! În numele Tatălui, al Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi-n vecii vecilor!

Amin!

Libertatea

Sunt puţin peste 24 de ore de când am văzut de aproape cum doare să cazi din libertate. Dar trebuie să te bucuri şi poţi fi domn când lumina îţi este deasupra de la soare şi te apără de rău şi ispită. Şi să nu te bucuri de răul aproapelui pentru că poate nu ai tu căderea să judeci cât de mare este răul acesta.

Adevărat, a aruncat verigheta, s-a lepădat în repetate rânduri de semnul sacralităţii, cu el eu o înzestrasem, naiv şi destul de prost la acest capitol. M-a scuipat, m-a lovit înainte şi după dar stoicismul meu de a suporta a enervat-o la culme pe doamna. Altfel, probabil niciodată nu va recunoaşte că datorii de 90.000RON pe care le avea când am cunoscut-o, le-a plătit cu banii de la mine, după vânzarea garsonierei din Bucureşti, care trebuia să fie a puştoaicei mele, Nichi.

Minciuni, că vrea şi va veni în Bucureşti, că îmi face un copil. Termen să rezolv de câteva luni, respectat în câteva săptămâni. Pentru unii surpriză, pentru mine nu chiar, ajunge să promită şi renunţă subit. Subit pe naiba, PREMEDITARE. De mai multe ori. A ucis copilul nenăscut şi a avut şi pentru asta justificare. Mă doare iar aşa cum m-a mai durut, cum încă nu uitasem cât doare.

Vreau libertate pentru că merit. Nu am mai vrut dar am avut şi nu am ştiut a preţui.

iarna de basm

După noaptea de vis petrecută in munţi, pe Oituz, parcă mai ieri, dar totuşi cu mai bine de un an în urmă, iată-mă azi, în Bucureşti, ca-n Fraţii Grimm.

Nebun după tine înseamnă prea nesăbuit uneori

Am inventat scrisul la marginea scândurei şi scrisul la lumina lcd-ului ţinând mâinile căuş în jos pe butoane, atât de târziu în noapte doar spre surprinderea şi deplina ta satisfacţie şi acum iată-mă incapabil a te face să mă înţelegi.