POEM MUZICII

Fără sunetul violin, versul nu se tânguie. Îmi este milă de cei care nu pot iubi concertele instrumentale. Nu poți, mai bine, asculta ființa, natura, eul interior. Simt un imbold către retrogradarea de sine, doar fiindcă nu am continuat să cânt la vioară. Sufletul meu, oarecum vinovat, îmi risipește astăzi prin minte, motive pentru care am renunțat. Dar inima mi-a dictat recent, la peste jumătate de veac, concis oarecum, că mi-a fost, poate, mai comod să scriu. Și totuși, copilăria, în naivitatea ei, s-a mărginit incriminând voce, ureche, dar mai ales îndemânare. Și nu îmi mai rămâne decât să urmăresc, să mă regăsesc ascultând și, nu chiar destul de mult pe cât simt, să îmi așez notele muzicale chiar ale destinului, pe partiturile de cuvinte, aici și prea puțin în altă parte!

ZILE POSTUME

ăAdevărul capătă prenume obscen. Doar vina asumată, practic înseamnă prea puțin. Iar gustul nu mai poate, pur și simplu să determine motivarea. Alerg în două cercuri concentrice, aproape spirală, dar mult peste definiție. Mai repede un fel de rotire în jurul cozii. O vinovăție sau reproș, un gest reprobabil sau chiar o leziune veche, sechelară, la nivel cerebral. Și contopesc isteria mișcării cu naivitatea ingenuă, cu lipsa de cuvinte, dar mai ales cu aspectul pufos!💭 Și vreau să dorm. Dumnezeu să îi ierte și să le odihnească în pace și lumină pură, sufletele plecate de pe pământ, celor duși de la noi!