Bestia renaşterii în vis

Un înger leneş ca un bebeluş de pluş, îmi dă târcoale într-un vis de iarnă. Doar că nu prea ninge încă. Deşi oraşul e gătit de sărbătoare. Noaptea se îmbată cu lumini. Şi patinoarul funcţioanează în parc. Idee dă bine dar aspectul... se văd resturi de pământ săpat pe margine, ca la o groapă acoperită de celofane. Sau poate sunt eu prea cârcotaş. Când totul se vrea oarecum orânduit, disciplina amprentează programul cu nebulozitatea unui capriciu nici alb, nici vânăt, nici ud. O lapoviţă parcă uşor chinuită de revelaţia că ar putea fi nea. Se tot pendulează în aer o variantă intermediară între fulgi şi stropi. Pământul doar se încarcă de apă, nimic nu se aşterne şi, dacă suntem optimişti, putem spera că nu o să se materializeze peste drumuri, gheaţa.

Rupt gol şi pribeag

Plouă cu stropi mari şi îngheţaţi dintr-o răbdare minunată. Mi-e ciudă cum nu cred că mi-a mai fost vreodată. Pentru că ştiu acum că nimic dintr-o realitate viitoare dată, nu ar putea să mă împiedice să mă bucur până în măduva oaselor, de tot răul, săvârşit ca o încununare cu spini a tot ce m-ai făcut să îmi doresc! Ca tine, blestemată, doar ciuma, în toată vârsta omenirii, a mai fost. Lepra se ruşinează lângă tine. Zodia ta este, nu doar ca o întâmplare, a cancerului.

Viaţa de reacţie

Revolta desfăşurată în hambarul de glod al sufletului, ca un sacrificiu al firii pe care, parcă nu se ştie încă cine a semănat-o, incriminează o inflaţie de subcultură crasă. Şi, absolut în mod ghinionist, nu doare. Găsesc iubire în vise şi ...treaz fiind, păşesc pe tot ce se târăşte. Mă simt haiduc. Dar mă plâng de incapacitatea proprie de a face cu adevărat ceva, pentru că pentru mine contează. Văgăuna ternă a istoriei naturale, în creierul păcătos, caută după mirosul de vânt de iarnă, ieşirea spre apa vie a plăcerii gustului de vaiet. Nici lacrima nu mai e la fel de clară, are patina de smalţ de dinţi scrâşniţi cu forţă. Roua sângerează parcă pe locul de pândă al zmeului convertit din victima nedreptăţii şi a minciunii. Dar, cel mai ascuţit a rămas briciul ignoranţei. Se scrijelesc sub talpa lui de otravă, răni de nevindecat. Aşa urmă de pas, aşa gheară de sălbăticie, aşa strigăt de strivire, Doamne dă-i să ţină minte, omului care nu simte! Şi mai dă-i să geamă, cât nu poate duce, bestiei de mamă a unicei fiice, chip de criminală, zugrăvit pe cruce, pentru pruncul Lazăr, într-un timp aproape, cât să nu îngroape în prostia beată, paravan de fată, la fel ca în altă tragică pedeapsă ...pentru cât îmi pasă!

Fericirea, să trăiţi!

Strategia resursei în bârlogul credinţei, îşi trage sufletul încă ostoit. Cuvântul nu măsoară febra posacă a încordării peste timp. A fost cel mai frumos sfârşit de săptămână din ultimii, probabil peste o sută de ani, adică tot să fie cam trei la mie din timpul pe care l-am trăit până acum. Dar mi-a plăcut în totalitate, atât de mult că invadez scrisul acesta cu amintirea încă fierbinte. Ne vom cunoaşte, ca expresie, pare un eufemism. Deja eram ca o familie. Şi, în cele din urmă, clipa este spaţiată pe o scală a sistemului vital de valori, în vârful suprem de ascendenţă a reprezentării.

Păstoritul deocamdată

Doamne, cheamă la tine să vină oile rătăcite! Mi-e pasul ud şi mersul e oarecum pustiu pe asfaltul întunecat al dimineţii mohorâte de decembrie. Te întreabă parcă, anotimpul, dacă mai ţii minte, pe care toamnă a trebuit să o ucidă pentru mine! Şi dacă, măcar astăzi, tu poţi să mai crezi că pentru tot ce a făcut sau va mai face, merită şi, dacă va mai primi vreo recompensă, acum sau într-un alt timp. Dar se întâmplă, pur şi simplu, ca în cea mai ieftină retorică pastorală.

Poemul trist

Cad peste clipe istorii bolnave. O stare de frig năpădeşte întunericul tern. Mi-e teamă că îmi doresc prea mult răspunsul corect. E păcatul mândriei sau orgoliul minorităţii. Sunt gol. Sau năpădit de o groază incertă de calcule făcute la beţie. Şi parcă e implicită nevoia de a le tot repeta. De a mă tot repeta. Au îngheţat aluzii de-a dreptul obscene, pe o scenă pângărită de gândul duşmănos. Ca o dreptate din cretă. Doar praf în van şi lipsa substanţei organice. Ochiul plăpând alintă geana tremurândă sub fruntea încruntată de amintiri. Dar nu mai doare. Este numai o poveste. 

Mesaj la onomastica fiicei

Din spasmul credinţei că minţi ca să fii, rupe o clipă de risipă, prezentului mut, găseşte tăria sau imboldul, sau teama, spre a impune conştiinţei tale fade, perspectiva viitorului, care, altfel va fi la fel, până când nu va mai şti nici măcar să fie! Din spasmul credinţei că minţi ca să fii, găseşte imboldul, tăria sau flerul de-a rupe o clipă prezentului mut şi dă-o risipei de-a plăti viitorul, fiindcă altfel tot mut va rămâne şi el, până când nu va mai şti nici să fie!