Mesaj cazon

Am găsit în zgomot, puterea din mine. Nici vântul nu m-a definit vreodată mai bine. Pentru că mie însumi încă îmi sunt un străin. Şi ninge caractere obscene peste ceea ce nu mai vreau să descopăr. S-a remis pestilenţial cu roz şi gri şi negru trecutul pe ruina credinţei că mai pot.

TRISTA ANIVERSARE

Te urmăreşte pe unde fugi de mine, gândul meu, pasiunnea, dorinţa încă! Ai împlinit o lună, dar deja ştii aceasta, aniversezi tu astfel o fugă care doare. Te-aş săruta pe mână, pe plete şi pe faţă! Pentru că te mai iubesc Prinţesă cum te iubeam poate prea de la început. Fii sănătoasă, fericită şi fii, te rog, atât de bună să nu te superi, să nu mai fii supărată pe mine!

Izvorul cu apa pentru Zâne

Ce melodie caldă. Şi ce gust dulce are! Şi ce culoare albă! Mi-e dor de-un vârf de munte să fiu doar eu cu mine sub cerul împăcat. Iar noaptea când se-abate, de-ar fi de Sânziene, să guste ca să rabde când eu m-am îmbătat, dintr-o uitare crudă ce nu vrea să se-arate. Să fiu adus la masa deşertului iubirii! Şi vină turturele să-mi gângurească ele cât de mult dragă poate doar ea încă să-mi fie. Ucis de clipa veche, irepetabila clipă, irepetabilul somn cade-n ispită! Atunci vei vrea să vii la mine, iar eu foarte senin voi vrea să-ţi spun o vorbă... Şi vorba se va pierde, stingheră... de risipă! Fiindcă iubesc la tine pădurea al cărei cerb mă simt. Eşti însăşi tu, uitarea şi-n fiecare seară, cu ochii plini de dor, aş vrea să sorb din tine, dar ca un pui de cuc, nu pot să-nghit din stele decât cât va permite timpul şi jalea să nu mă duc...

ANIVERSARE

La mulţi ani! Să trăim, să fim sănătoşi, te iubesc!

Puterea distructivă a ignoranţei

Pădure fără uscături nu s-a mai pomenit încă. Eu însă simt că tocmai se vor popula ţinuturi întregi ale deşertului vieţii, cu mulţi copaci puieţi, toţi dedicaţi nevrednic arşiţei de-afară. Aceasta este pur şi revoltător de simplu, risipă!

Împlinirea de-a nu fi pierdut

Noaptea, ca un multiplu de inabordare, sfidează periferia structurii din om. E viciul făpturii, acesta încă neinventat de mine. Se repetă caustic pierderea vremii până la ziuă. Şi gândul de tine, tu cea mai deşteaptă făptură... Şi freamăt şi chiui şi inima tare îmi bate şi iar o stare de nervi pentru că nu înţeleg de ce nu merit eu să ştiu de ce! Dar poate că vei fi găsit aici tot ce-aş fi vrut să mai discut cu tine şi poate pot cumva să te fac să găseşti de cuviinţă CĂ TREBUIE SĂ TE MAI ÎNTORCI ÎNCĂ O SINGURĂ DATĂ LA MINE!

Rupt

Eşti visul meu de-ndrăgostit, sunt somnul tău când minte. Şi minte el, nu te mint eu. Un joc doar, de cuvinte.

Moderaţia absentă

Suflul acestei pasiuni tânguie. Anotimpul gângureşte ceva despre toate. Migrenele ei, ale tale, se transmit ca o plagă pe lacrima secată, pe frunza tânără, pe elogiul iubirii. Pentru că te văd; tânără, frumoasă, înţeleaptă eşti acum. Iar eu spun despre tine şi încă voi mai spune. Dar mi-e teamă că tu, singură, nu vei şti niciodată; habar nu ai câtă suferinţă naşte iubirea de tine departe. Indiferent cine îţi este la un moment dat alături. Eu voi trăi acest episod de pierdere, dar cât de mult s-a risipit nu e vina mea. Şi hai să dăm Cezarului ce-i aparţine, tot n-o să-ţi poată lua apăsarea că somnul cuiva a devenit aţipire halucinantă. Mă vor opri cu o cămaşă care nu-mi va permite decât capul să-l mişc, prea mare poate, cu ochii piruietă. Mă voi considera erou al propriei obsesii iar tu vei râde şi prin gând, ca hrană îţi va trece, câtă dreptate ai avut, nebun când nu-ţi dam pace, să fugi, să scapi, să-mi ceri să uit... sau poate îţi va trece, ştiind că universul meu de glorie şi spaimă, ai fost şi vei rămâne tu, eu un cuvânt de scenă. Iar teatrul vieţii tale crunt, destinul să-l întoarcă, precum cometele izbind în astre, le perturbă din drumul lor oricât de lung fusese pân-acolo. Mă voi topi ca să îţi curg drept lavă la picioare şi nu vor fi zori sau amurg să nu simt cum te doare falsul uitării şi să plâng sprea-ţi da să bei când nimeni nu va şti că ai crezut ... şi nu ai nici o vină. Deşi mi-e martor timpul tot că o gândesc din suflet, să nu dea Domnul eu să pot, că nimeni n-o să poată să mă oprească să socot a-ţi da o grea pedeapsă. Sunt piedica libertăţii tale, sau de mântuială sunt. Te-aş ţine lângă mine oricât de mult aş şti că vrei să fugi; dar unde şi până când în sine. Tot ce-am pierdut, sau deturnat am fost ca să mai termin, mă-ncinge încă şi, te rog, întoarce-te la mine!

PÂNĂ LA EPUIZARE

Alerg buimac pe străzile stropite cu ploaia mea de suflet. Calc peste timpul irosit vremii. Mă doare gândul că te-am pierdut înainte de a şti despre tine. Şi ieri şi azi şi, mâine toată ziua, vinovat de a nu fi fost în stare să te ţin pentru mine, deplâng din soarta altuia, momentul prin care se va repeta o stare, iar tu nu vei putea să-ţi mai aduci aminte. Pentru că nu vei fi ştiut vreodată, habar nu ai, ce multă suferinţă naşte iubirea de tine departe. Mă leg la ochi cu amintirea clipei noastre şi pot s-o fac fiindcă tu, iubire, ai reuşit atât de mult s-o calci în picioare încât a devenit o cârpă. E singurul ceva rămas de la tine şi nu vei putea să-l pretinzi înapoi. Am inventat fantezia iscoadă, am torturat în mine căutarea şi am făcut uz de fals cu uitarea. Dar e mai rău şi, când am văzut că aşa o să fie, nu m-am putut gândi decât măcar să-ţi fie ţie bine. Îmi vin în minte versete din Crez: cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl a tot Ţiitorul, făcătorul cerului şi al pământului, tuturor celor văzute şi nevăzutelor... Ştiu că nu crezi aşa, păgân şi eu îmi mai aduc aminte doar când cerşesc ceva şi, spun o rugăciune! Pentru că te vreau înapoi Iubită! Aproape instantaneu realizez că s-ar putea să nu ne ajungă o mie de ani spre-a reclădi ce-ai sfărâmat într-o doară prin despărţirea noastră. Iar dacă n-am dreptate eu şi, n-ar fi fost mai bine, atunci mă-nchin în faţa ta şi ipocrit voi mai vedea ce pot să fac din mine, minţind că toată lumea rea mă caută prin sine şi nu-mi rămâne deci decât să-ncerc mereu a te uita. Vezi bine, rânduri care plâng, obsesia morbidă, te vor aici, dar până când... sau până unde ai să fugi frumoasa mea cu nume! De Sânziene am să plec pe urma ta de cretă şi inima o să mi-o-nnec cu sânge la chiuvetă. În mintea mea voi fi erou, în mintea ta voi fi vedetă pe undeva pe la nebuni, forţat de-o salopetă să mişc doar capul mare, greu, cu ochii-n piruetă!

Pescarii anotimpului

Opera strategică a misiunii omului pe pământ, scopul în sine, incumbă din esenţa înjurăturilor ca manifestare a frustrării individului în faţa propriei incapacităţi. Te caut, sugerez, economii în bancă. Iar porumbeii lasă-n zbor material de lucru; prin tablă picură un zvon că se mai vede încă, puţin măcar, ca prin vizor, o larmă despre viaţă. A cui sau cine sau de când şi până unde poate n-o să se ştie prea curând, dar lumea mai aşteaptă!

Deficit de comunicare

Socializarea, devenită nevoia fiziologică de bine, a fiinţei, se mărgineşte constant la egoismul impenetrant din credinţa fiecăruia că este mai bun şi merită mai mult. Excepţiile dizarmonice, afirmând că nu se pot iubi pe sine, apreciază constant că celălalt este lipsit de dreptul de a alege ceea ce vrea pentru că, nu-i aşa, şi-ar dori prea puţin. Iar dacă totuşi pasc în grup aceeaşi iarbă acră, îndrăgostiţii, când se duc tot singuri ca să doarmă, nutresc aceleaşi vagi idei, că lumea este bună! Dar somnul lor nu este somn şi mie mi se pare că tot ce mai visează ei, în trista lor damnare, e fără cuvinte, e fără substrat, e mâzga din templul de piatră, peste care-a secat vulcanul speranţei de-o noapte. Fie ea săptămână sau lună de nopţi, eu nu mă învăţ că a fost aventură. Iar dacă încă mai iubesc şi asta nu-i tortură, e pentru că vreau să vorbesc şi nu din ochi sau gură, m-am detaşat de ce-a fost greu dar am rămas făptură!

Ideea de cuplu

Sunt ca un străin într-o chivernisită plictiseală. Dar habitatul acesta nu mă prinde, nu mi se potriveşte. Dincolo de el sunt aşteptările mele. Pentru care, eu singur m-aş condamna dacă nu aş face nimic. Un partener sublim într-o relaţie care nu există. Un sâmbure de piersică fără urmă de pulpă de fruct, uscat dar pregătit să încolţească. Poate în această stare de cam prea mult timp. Un fagure inept al religiei născută cred din potrivnicia cu minciuna, sau cu dorinţa de comunicare. Mi-e teamă să vreau. Laşitate benignă. Suflet trândav într-o fiinţă credulă. Iar atât de sincer nu am fost niciodată. Plouă festiv peste rânduri de ceară. Gândul se cere singur afară.

Surplus de iubire

Sunt aripile care bat. E liniştea din prosternarea firii. M-am torturat cu gândul c-am să fac şi n-am făcut decât să tac în mine. Mă ling pe rănile deschise de visul greu, de visul de cenuşă. Sunt ultimul ateu al nemuririi şi primul credincios întru păcat. Am coborât pe scripeţi, piramide, menite să vorbească pentru mine. Iar ei au îngropat şi dragoste şi faimă şi uitare. M-au îngropat pe mine ca să tac. Tu unde eşti şi când ai fost de nu te-ating şi nu te văd şi nu te simt!? Nu mai e timp, nu risipi din cuvinte, doar fii aici şi fii cum ştiu, cu ... minte!

SEMNUL VIRTUŢII, SINGURĂTATEA

Din tot deşertul sufletului meu, ridic puterea de-a nu mă mai gândi la tine! Şi nu sunt vrednic să te mai rog ceva şi nu sunt eu. Vei fi citit deja aceste rânduri când iceberg-ul iluziei că simt cum mi te-apropii, îmi sfărâmă prora. Nisip, strigară mateloţii, înfrânţi în mintea lor de panica din valul, el însuşi un înfrânt al vântului sălbatic. Îmi ard braţele privirii, mă dor genunchii speranţei, îmi vâjâie capul şi-n mine clocoteşte dorinţa de tine. O nălucă, fugara mea fără curaj sau fără chef de luptă!

Este frumos cum vreau

SENSUL MEDIOCRU AL DĂRUIRII

Prin imaginaţia celui care mai sunt, se destrăbălează o suită ingenuă de scenarii pentru conjugarea la condiţional-obtativ trecut şi indicativ imperfect, a verbului existenţial. Dincolo însă de marginea aceasta uşor tăioasă a structurii melancolice, prezentul inept aparţine decadenţei, prin orice formă, mai mult sau mai puţin urbană, a filosofiei fiinţei. Nu mai ştiu dacă sau mai precis, când am citit undeva, dar cred că psihologia s-a născut din esenţa sintagmei despre care tocmai am făcut vorbire!

Iubirea vieţii

Fumul a crezut de la început despre sine că va fi permanent albastru. Ca o învăluire suavă dintr-o beţie aproape obraznică. Eu însumi m-am temut puţin de o atare obsesie. Apoi am îngenunchiat de probă parcă, zorii primăverii la mine în bucătărie. Şi mi-am luat imperii de vise prin lacrimi şi lupte şi sânge vărsat de tot ce a fost mai barbar în iluzii.

Liniştea din mine

Am fost pentru că sunt propria mea cazemată. Ca o virtute sau ca un sens greu de înţeles şi totuşi neverosimil de penetrabil. Războiul meu se poartă poate cam prea departe de propriul sine. Ştiu bine cât de mult am greşit când, de câte ori. am lăsat să se întâmple aşa. Totuşi e starea de bine din ceea ce pot scrie. Pentru că niciodată nu am reuşit să scriu dintr-o veritabilă plenitudine a sufletului meu. Am vrut. Dar nu m-am învrednicit. E ca şi cum aş crede că nimănui nu-i pasă decât când eşti gol. Fiecare pare atunci că vrea şi încearcă să te încarce cu propriul gol. Iar eu m-am complăcut, fără nici o scuză.

Te voi iubi mereu, fată în postura de muză pentru amor!

STARE DE FAPT

Sunt la stadiul de algă. Deşi fac uneori bine, singura formă perceptibilă de manifestare este fotosinteza. Şi nu mă pot rupe de soare, cu toată apa din întreg universul meu. Am ajuns într-un punct al plăcerii, oarecum critic. Mă doare şi ador asta. Pentru că această percepţie, violentă desigur, dincolo de a mă defini în mod cu totul eronat drept masochist, este ceva-ul care are legătură cu noi. Eu am iubit şi încă ştiu că aş face la fel, de fiecare dată. E o greşeală perfect asumată. Singura condiţie necesară şi suficientă de acum este să fie mereu tot ea. Aceasta nu e resemnare fiindcă îmi doresc să se întâmple ceva, promit în sensul împlinirii, iar dacă ar fi o afacere pecuniară, aceasta ar fi o investiţie. Iubesc iubirea de ea. Este cea mai deşteaptă alegere...