Drumul sau demenţa de unul singur

Acoperim în minte, cu lumea de afară, adverbul cantităţii. Şi ne dedăm la vremea pierzaniei în sine a gesturilor tandre de care-am fost legaţi. E toamna, din târzie, săracă şi obscură a chipului pedanţă, un anotimp bolnav. Am înfundat urechea copilului din mine, eu îl aud când ţipă, el nu, când vreau să-l cert. Mi s-a uscat pe faţă o geană încă stinsă. Am formulat dorinţe şi gândul mi s-a spart. Acum călesc orgolii pe sensul de căinţă din gluma gurii crude. Am vrut şi mi s-a dat!

Print clandestin

Nori prea pufoşi în gura vremurilor noastre. Se mai îngână încă toamna. Un sentiment de care nu mă tem. O limbă camuflată de ispite. Un gust rebel şi oarecum obscen. Pe gândul aripilor crude stă iubire. În sufletul vulcanic militar. O armă fără ţintă sau menire. Un Dumnezeu de care n-am habar. Păcatul meu se macină cu timpul. Istoria îmi pare scrisă oarecum pe dos. Mi-e inima pavată de risipă. Sunt manechinul celui care-am fost. Încerc din răsputeri acum, doar să prind viaţă. Am învăţat să ţip, să plâng, să râd. E totul o poveste dar, la suprafaţă, se vede atât de puţin, din adânc!

FRUMUSEŢEA CA DEFINIŢIE

Imboldul tipului posac/ de a expune propria credinţă,/se simte marginalizat/ în umbra stoică/ a sinelui perfid/ dar în acelaşi timp/şi tandru./ cu latura de cerebralitate./ Când eu pe mine m-am învins/ şi am lăsat în urmă semne/ doar ca să ştiu/ să nu mai fac aceleaşi drumuri,/ cu durere/ am început să vreau să uit/ şi am strigat la începuturi./ Apoi am învăţat să mint/ şi încă port pe umeri/ simbolul trupului rebel./ Mi-e inima săruturi/ de care n-am ştiut de fel./ Sunt lacrima în şuturi/ a unui bestial destin/ pătat de cel mai crunt venin/ şi sunt doar cel mai blând rechin./ Frumoasa mea,/ cu ochii tăi/ nu doar tresare marea/ dar, însuşi Dumnezeu ar vrea/ să-I premiem lucrarea./ El care e modest şi bun,/ opusul în mândrie./ Tu eşti îndemnul meu să cred/ şi fraza pe hârtie/ a timpului total inert/ atunci când sunt cu tine!/ Cam astfel văd,/ percep şi merg/ cu tine-n veşnicie!

Fericirea unui gând frumos

Şi nu îmi este nici urât, nici imposibil nu îmi este acest gând. Mă tem s-o spun dar cred că de mult şi, asta în condiţiile în care ar fi fost vreodată, un atât de mult, de confortabil bine, nu am mai avut. Nici măcar nu este cauza prin care îmi reproşam până acum o etichetă de superficialitate. Ah, sigur, la un moment dat am căutat şi eu în oameni, modele. Dar de ceva vreme, deja doar le observ, le apreciez, în parte le urmez exemplul, vin ele către mine. Sunt visătorul propriilor fapte şi este aici o doză imensă de suficienţă, pentru care chiar mă consider vinovat, dar îmi permit această vină! Starea de beatiutudine, creeată până mai ieri de eveniomente mai mult sau mai puţin personalizate, aproape că mi-a rămas străină. 

LAZĂR

Mi-e dor de tine! Şi îmi lipseşte ...aproape că nu ştiu dacă mai mult atitudinea mea de tată sau a ta de fiu. Este prima dată, cred, când scriu uşor, cu gândul la tot ce ne-a fost dat. Nu ai fost decât în parte răzbunat dar, pentru că nu ţi-ai fi dorit asta, consider că îmi va fi bine. Şi nu sunt doar vorbe la întâmplare, nici conjugările nu sunt doar de formă. Am găsit şi am distribuit din credinţă, nu de mult, o expresie care m-a uns pe suflet, conform căreia, fiecare avem în cer pe cineva care veghează. Dar deja mi-am bruscat limitele şi ...sunt uşor atins de guturai iar ochii mi s-au umezit ca după un strănut! Acum şi în mai, sunt zile care mă leagă de tine peste timp, peste tot ce se întâmplă în viaţă!

Minte pentru fapte sau creier util

Sună riguros de prozaic. Până găsesc altceva. Mi-e toamnă aglomeraţia din gând. Şi parcă sarcasm îmi e devenită propria perspectivă. Sunt mut în faţa autenticului eu. Dar nu sunt sigur că mi-e dat spre bine şi nu doar spre mai greu, sinodul ideilor astăzi. Te venerez într-o absenţă vulgară, linişte a unui interior colorat şi ud. De nici nu mai ştiu dacă este lacrimă sau sudoare. Aştept totuşi cuminte o limbă de moarte a fiecărei clipe, numită prin convenţie, prezent. Indiferenţa nu mai doare, parcă, atunci când atitudinea impusă se contrează, poate chiar samavolnic, în mrejele secvenţei goală de argumente, cu reacţia, măcar aparent inerentă, a realităţii date.