Răsfăţ de vise

Se făcea că eram ... chiar eu. Aşa cum mă ştiu! Pe o iarnă bogată. Şi nu singur. Cafeaua acestei frumoase dimineţi şi ultima ţigară din pachet m-au prins c-un zâmbet tâmp de încântare. Abia acum dacă-mi aduc aminte că mă trezise strigătul meu sfâşiat de durere în gamba ce stătea să explodeze parcă. Cântam de mi-am trezit vecinii şi n-am nici voce, nici nu ştiu să cânt dar îmi plăcea să mă aud jubilând de iubire. Apoi veniră şi veştile de-acasă şi ele rele, aproape ca de obicei. Şi-am început să îmi aduc aminte până şi cât de pionier fruntaş eram. Am mers în tabără de lucru doar cei mai buni, câteva zeci din toată ţara, cu funcţii la acest nivel. Nici nu ştiau de ce dar şi străinii ne invidiau câte puţin. Nu, sigur mi-a sărit o doagă!

Dezastrul în care nu am crezut

Căzut acum din creierul risipei, sunt. Şi NICIODATĂ nu mi-am văzut atât de repede, atât de crunt, în toată goliciunea ei, deznădejdea. Mai vulnerabil nu cred c-aş putea să fiu. Şi-mi este pur şi nu tocmai simplu, o teamă dementă că nici de data asta nu am învăţat nimic. Îmi contrez vehement ideea că puteam face altceva. Poate accept că am greşit dar nu cu toată fiinţa. Cert este că am fost sau sunt atât de sincer că a ajuns să mă doară. Dar mă desprind din propria mea stare şi copleşit de sentimentul dăruirii în van, revin în orb. Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, e doar o depărtare şi încerc să mă adaptez. Nu voi nega faptul că e greu. Dar sunt un învingător. Chiar dacă doar un copil mai mare, ştiu că nu am dreptul să găsesc alt vinovat. Deci probabil pare că mă cam complac şi e grav. Acesta nu e nici scris, nici gând, ci doar o stare pe care o voi educa să devină trecătoare. De dragul iubirii de a iubi.

Viaţa de după

Dacă voi ajunge eu să regret, aceasta va fi fost a doua oară în scurta mea viaţă. Şi simt deja că aşa va fi. Pentru că am întins coarda. Dar aş face, ca de fiecare dată, la fel. Nu pentru mine, mai exact, chiar împotriva interesului propriu. Dragostea, fericirea, merită trăite altfel decât în nume personal. Trebuie să laşi cerbului o cale de scăpare, indiferent cât de mulţi vânători se strâng pentru trofeu. E un fel de sportivitate. Acum va putea să zburde, să zboare. Altă variantă e să fi fost în stare să supraveghez, la modul responsabil, această atitudine liberă sau libertină poate, dar am pierdut acest drept. Nu cred că voi fi în stare să tânjesc după ce ar fi putut să fie dar sigur îmi voi plânge curând în pumni că am participat activ, în mod deliberat, la tot acest masacru, aproape carnal. Pentru că am plâns, am implorat, iar în cele din urmă, contrar oricărei aşteptări, eminamente fulgerător, am renunţat. Aşa definesc eu iubirea, prin dăruire şi sacrificiu. Voi considera că a fost un privilegiu. Voi visa că nu s-a terminat. Voi încerca să mai cred în bine. Sensul însă a devenit unic. Asta numesc eu amor. Şi nu există nimic după ...

Pâinea neagră a dreptăţii

Din valea plângerii coborât la tine, fiinţă cu suflet şi înger cu trup, din cerul de astre şi vise, mă-ntorc şi, te rog, cerşesc de la tine-ndurare! Tu ştii că nimeni nu-i perfect, eu ştiu că totul e poveste dar se repetă fără veste şi mă mai doare să încerc să cred că pot să uit, să trec, la fel de drept, la fel de brav, din mine, din tot ce mai pot să fiu, să ştiu, s-aştept, să-nţeleg!

Substanţa iluziei

Sevrajul la binele intrinsec e ca un beneficiu în sine. Probabil dacă nu doare. Din visul solemnităţii, crunt încercat de toate vechile şi noile şi bunele şi nebunele tentative, rămân la sensul de acum, el însuşi atât de bătrân cât este de când mă ţin minte. Şi mă rog să nu plece, o rog să nu dispară măcar atât cât voi şti că pot să fiu ce vrea să i se fie. Trebuie repede să ajungă la ea toate astea. Şi pentru că, totuşi pare încă, destul de puţin, din nou mai vreau să pot avea răbdare.

Tandreţe şi răbdare

E, parcă de această unică dată, o definiţie din adâncul meu. Cu tot ce presupune asta şi mai mult decât atât. Ca o împlinire conştientă. Se răsfiră un nor. Era poate ultimul. Te gândeşti că viaţa merită şi vreau să ard etape dar vreau, în aceeaşi măsură, să le consum întâi. Pare o copilărie şi ar trebui să nu doară. Dar fără durere sentimentul devine un haos. Nu pot şi totuşi îmi doresc să scriu mai mult. Deşi simt că nu am cuvinte, mă încăpăţânez să rămân aici. Sunt o victimă pentru că am redevenit vulnerabil. Din bine şi frumos, niciodată nu am reuşit să aştern semnificaţii. Promit să schimb asta. Nu mi-e pur şi simplu totuna dacă va şti, vei şti sau nu. M-am învăţat cu ideea şi încă nu cred că m-am învăţat destul. Voi căuta un sens de explorat în cuvinte, voi face asta mai târziu, iar acum îl voi trăi cu toată vibraţia fiinţei!

Paratrăsnetul evoluţiei

M-am oprit peste timp o singură vagă secundă. Dar s-a supărat. Peste tine, peste cuvântul tău dacă aş vrea vreodată să trec, să nu mă opresc, doar o dată, deloc, te-ai supăra? Probabil că da! Dar sunt, iată-le, încă, sărbătorile. Miroase a iarnă, nu doar pentru că sunt eu la munte, sau pentru că e frig, ci pentru că e încă vie amintirea serbărilor care au fost sau care mai sunt încă. Sărutul dezmăţat al iernii atinge încă pentru câteva ore cel puţin, priveliştea libertină a vacanţelor noastre.