Inima aerului

Cum viaţa pe lângă noi se vaită sau curge la fiecare bătaie de inimă, tot astfel plămânul respiră din aerul celest al prea fiinţei. Dar nu iubesc destul de mult pădurea ca să pot spune eu cât e de bine însă voi vrea cândva să ştiu de tine şi-atunci voi vrea să nu mai plâng suspine, din creierul mic al celui care încă în mine e copilul răsfrânt peste marginea porţii. Aştept parcă încă, la fel ca atunci, să plouă din stele, în serile dulci ale traiului prea boem, undeva doar, la munte!

Timp expirat

Din toată dragostea a mai rămas suspin. E timpul vătuit de perspectivă. Mi-e inima în candelă topită şi dracul gol stă pavăză, în limbă, aşteptând să-i curgă, să-i picure măcar, ca un delir, obscenul. Tu n-ai venit fiindcă nu poţi veni la mine, ea s-a ascuns în propria mea spaimă, iar el aşteaptă, cred, momentul ca să muşte. Sau poate mă aşteaptă să muşc mai întâi eu momeala, ca să poată lovi mai cu sete. Nemernic!