Ceaţă de duminică, TOAMNA

Aproape frig. Un mediu gri-lăptos ca o surpriză. Şi unde trebuia să fiu nu sunt. Iar unde sunt e linişte şi bine. Nici gândul parcă nu ar vrea pe-o aşa vreme să străbată parcul. Cobor să îmi aduc ţigări şi poate iau o cola. Îmi strigă iubita că vrea ciocolată, adevărul e că şi eu cam vreau. Prietenii ori nu s-au prea trezit încă ori sunt plecaţi în viaţă, care mai de care. Cert e că nu răspunde nimeni la telefon dar asta se cam traduce şi prin aceea că eu am fost indiferent în ultimul timp faţă de lume fiindcă s-au adunat şi pe capul meu destule. De fapt nu am nevoie nici să mă justific şi nici să mă gândesc la ce se întâmplă cu restul, cum spuneam sunt deja ale mele mai multe decât de unul singur aş fi putut să vreau.

Indiferenţă

Fă-mă Doamne-o pasăre să zbor prin destinul meu! Fă-mă ochi de piază rea să tremur de pacoste. Şi mă du de-aici în zare ca să caut de mâncare pentru sufletu-mi stingher. Se răstoarnă adevărul ca un ghimpe bont şi orb. Ascult vântul şi mă doare că nu ştiu încă să-l sorb. Te iubesc pe tine mare, mai adânc şi mult mai mult decât sunt iubite, oare câte lucruri pe pământ! Mă iubesc pe mine poate cât nu iese din cuvânt dar visez că sunt cu tine şi un pic simt chiar că sunt. Mi-este frig şi-mi este toamnă sub aspectul de-mprumut al poetului din criptă, al viteazului din mit. Soare şi lumină lină, lin lumină peste toate, dintr-un gând de izbăvire, dintr-un dram de neştiinţă propagată prin mulţime, o mulţime de căinţă, către unde, către nimeni, Dumnezeu e biruinţă! Eu te-aştept, să vii cu bine şi să fii, să fii fiinţă! Aşteptarea care doare, dintre câte, în credinţă ca o ultimă glisare la prezent, ca o speranţă. Eşti străină, sunt dezastrul care nu se-ntâmplă încă, eşti frumoasă, sunt din piatră, te iubesc iubind iubirea de care mă simt în stare. Afară timpul beat se risipeşte sub roţile rostogolind orbeşte şi liniştea şi plumbul dat în doză zilnică şi ne-ntreruptă spre debitorii propriei urbanizări. Un cer acoperit de glugă, o gură devorând seninul, ghicit cu-adevărat la primăvară. Dar vor veni şi vremurile bune iar pân-atunci mă voi sili să zbor, la braţ cu fericirea de cotlon. Vor sta ascunşi, ca mine, şi greierii şi lupii şi paşii de salon.

Norocul chior

Sărmanele idei se cred vedete. Iluzia s-ar fi crezut onoare. Iar în alt timp, această sintagmă ar fi fost pedepsită cu sânge. Mă ridic peste toate acestea şi arunc peste ele al doilea mare blestem dintr-o viaţă. Mai greu decât primul, dar tot în post de Crăciun. De câte ori le va fi greu, sau rău, sau vor gândi că le poate fi mai bine, să vadă clar, să simtă de fiecare dată că merită mai rău, răul mai mult de atât, până mor! Să-şi simtă sfârşitul, să-şi atingă durerea, iar neputinţa să le ţină conştiente şi când fizicul lor va agoniza în disperarea de a-şi căuta una alteia mântuire.

Acum trei ani a început acest noroc să mă caute iar eu am întors spatele. A insistat să mă atingă iar eu m-am lăsat din nou minţit. De parcă aş fi fost lovit de senectute. Dar rostul stă în firea lucrurilor, iată, sunt din nou liber şi mă bucur din nou că nu am vină pentru chinul între mamă şi fiică acum, între fiică şi mamă atunci. Am înţeles că e curvă minciuna, iar femeia aceasta, oricare ar fi ea, minte prin definiţia firii ei de a fi.

Gestionarea păcatului, ca o manifestare de altruism întâmplător, dă astăzi măsura norocului chior!

Trădarea, minciuna, durerea

Acum ştiu Doamne, parcă prea bine totuşi, că sunt singur. E o criză de toată mizeria în suflet, nămol e în firea umană. Mi-e greu să nu mai pot avea încredere în oameni. Şi mi-e lene să mă prefac doar, că încă mă străduiesc să mă rabd. E de vină pământul că mă ţine. Nu gândesc aşa despre mine şi e persoana întâi fiindcă nu vreau încă să dau nume. Dar e puţin probabil să mai iubesc degeaba. Cu riscul de a fi devenit prea explicit deja de mult, nu voi mai arunca la porci, mărgăritare. Şi nu vreau să fiu trist, nu pot să cred că am cerşit răul care a fost, dar practic aşa s-a întâmplat. O tortură uşoară e blamul celor din jur. Partea mai grea, inposibilă, stă în frenezia dezamăgirii. Sunt rupt, sunt varză, sunt culpabil pentru toate astea. Doar fiindcă nu pot să mă eschivez de a fi sincer, până la sânge, până la lacrimi, când iubesc. De fiecare dată şi aproape mereu pe altcineva. Nu am numit aici statornicia dar nici vreun termen antitetic ei. Cu o singură excepţie şi, oricum acolo nu avea cum să fie iubre, eu nu am plecat niciodată. Oficial, prima dată am suferit cumplit. Apoi m-am considerat prevenit. În zadar toată luciditatea, din nou am greşit dar nu fiindcă sunt îndrăgostit ci numai pentru că sunt vinovat că nu m-am învăţat minte. Am avut şi timp şi loc de întors dar fie că eram prea încăpăţânat, fie Dumnezeu mă iubeşte atât de mult încât chiar mă lasă pe mine să aleg!

Fii mai mult decât atât, fii tu pentru că se merită

Râde oarecum derutat, intrigat cu această manieră arbitrară ruptă incipient artefactului, nimeni actual. Sau poate ar fi trebuit să scriu cu majusculă dar fiindcă nu a fost aşa nici "manieră", nu va fi nici "nimeni".

Copilul din mine se vrea măcar parţial lămurit. Pentru că tot timpul am crezut că dau din mine cât pot. Iar acum generez încurajări exact în acest sens. Ca şi cum chiar aş fi devenit mai modest decât când recunosc patetic poate, că nu sunt modest.

Aeroportul

Viteza minţii astăzi n-a fost destul şi, ce dacă! Dar pentru că probabil prima dată, de când mă ştiu, nu am avut habar despre ce vreau. Probabil niciodată nu am fost atât de surprins. În general, mai ales după desfăşurare, lucrurile îmi par previzibile.

Te iubesc şi m-am întors acasă un străin!

Timpul împreună

Se întâmplă să fie atât de mult soare într-o dimineaţă de toamnă târzie. Şi fără suspine. Ca o reverenţă făcută amintirilor frumoase din vara dusă, de gândul parcă priponit la beatitudine. Dar aerul miroase bine a fum, în oraş e totuşi timpul balurilor de boboci, iar întâmplarea, din nou, a făcut să pară totul ca-n primii ani de facultate. Nu eu mă pronunţ dacă e bine sau normal dar ştiu ce am văzut şi că am tresărit, am tăcut, amândoi.

Să nu caute cineva vreo noimă în toate acestea fiindcă şi dacă există una, ea se găseşte undeva atât de adânc încât distanţa până la Londra sau în Canada sunt mici spre a o descoperi, chiar dacă acesta ar fi sensul bun. Şi te rugasem ... toamnă! E atât de uşor să o fac, să zic, parcă prea uşor... eu încă te iubesc!

"Trandafirii mor, visurile mint!"

Strălucirea forţei interioare

Din gândul nestemat al toamnei bătrâne, se atinge de cel care sunt o părere. Mi-e sufletul vraişte, la prima vedere, sunt parcă sortit să dau eu prin mine, exemplul epavei definită cândva prin zodia goală în inima fricii, născută din groază, spulberată prin fire, dorită înainte de a fi ce mai este. Nimicul acesta, menit nu ştiu ce să suprime, rămâne inert şi măsoară numai distanţa până la tine.

Apoi te văd făcând un semn către unde mă aflu. Încordez un axon, meditez o dendrită şi fac o sinapsă pe dorinţa de a-mi imagina că şi tu vrei să mă vezi dar nu poţi încă.

Şi mi-ar fi fost atât de somn dacă eram mai singur. Poate de aceea nu suport eu singurătatea. Deşi nu mi-e teamă să dorm, mi-e pur şi simplu drag să n-o fac.

Nicuşoara tatălui ei

Îmi e cumplit de dor de tine şi încă şi mai mult îmi pare rău că n-am ajuns, fetiţa tatii, astăzi. Sunt vinovat dacă nu sunt cu tine dar trebuie să ştii şi sper să înţelegi că nu înseamnă asta că te iubesc mai puţin. Să fii fericită, să fii sănătoasă şi chiar dacă încă nu pot să-ţi promit că nu se va mai întâmpla niciodată, iubeşte-mă fiică şi te voi iubi tată iar pentru mine tu eşti cea mai mare răsplată.

Uite, scrisul ca şi cum ar fi către tine, mă face să fiu mai liniştit şi mai liber. Sunt, gândurile pentru copila mea, un refugiu, o marcă a stării de bine pe care acum mi-o permit.

Iartă-mă!