Atât cât pot iubi

Se încalecă vremea pe sufletul meu. Şi mă doare şi-mi place şi cred că mai vreau. Te-ngână lumina în liniştea verii. Duc vestea de soare adânc peste cel care sunt, hărăzit acestui destin furibund. Mi-e prea dragă viaţa ca să mă chinui stupid, legat de un dor al tuturor istoriilor lumii. Nu cer de la tine un ţol de iubire, vreau pur şi simplu totul. Dar sper la mântuire. Doar că, deşi uneori, ca şi acum, mi se pare hilar de păcătos acest gând, îmi spun că mai e timp! Beteag de adevăr, priveşte absolut îngust, spre mine, chinul tău! Eu ştiu că pot, tu vezi că ştiu, eu dau să iei, tu vrei să ceri şi fiecare clipă pare încă un calvar al înţelesului ascuns dintre noi! Nu voi purta această, fie ea şi frumoasă vină, până când nu-mi vei spune, cu mâna pe inimă, ...ce simt că mi-ar plăcea să aud!

Din plin, cu dorinţă

Visez la un timp oricum stând să vină. Din răsputeri imaginez cum va fi să fie. Şi nu de acum, de cu mult înainte de a fi previzibil. Trebuie doar să aşez câteva piese unde le e locul şi jocul stupid până la urmă, se va fi terminat cu un singur câştigător. Iar dacă îmi cunosc performanţele, nu înseamnă că sunt obligat să acord clemenţă coparticipării anonime. Mi-e puţin empatic sentimentul emetic al unei victorii de care nu aveam nevoie. Totuşi se impune ca necesitate. Şi atunci, pare evident, cât timp nu am impus nimic, nu mi se poate atribui această culpă, Deasupra mea doar cerul şi, neapărat cu picioarele pe pământ. Într-un delir al frustrării, descătuşat, prin refularea, cel puţin de această dată, prea puţin sterilă. Pentru că, din păcate ştiu, mizeria din creierul lor nu mai poate fi curăţată, dar măcar vor supravieţui, cât vor mai avea tăria să suporte, cu mirosul şi gustul acesta, târându-şi vina prin consistenţa amorfă, putredă şi remanentă, a propriei existenţe.

Fără lecuire

Când firea omului se mai poate spera a fi educată, acela se cheamă copil. Mă doare mintea şi, nu doar pentru că o am. Nu suport poate să nu ştiu, dar se numeşte minciună. Tot răul care macină liniştea sadică a existenţei dintre noi, creează, cel puţin o realitate paralelă. Ca un vid într-un univers îngust şi mut. Vorbele mele plâng înfundat. Mi-e dor de tine, când îmi spuneai ţigan cu suflet de vioară. Când îţi plângeam pe umăr şi, vroiam mai repede să sângerez, decât să stau fără cea care erai, fiindcă te alungasem în cuvinte grele dar, gândul meu şi inima se topeau după plecarea ta. Mai dă-mi un semn care să mă lege de vremea aceea. Visez încă la cănile noastre de cafea, fierbinte, cu spumă, cu zahăr mult şi lapte, cu îngheţată de ciocolată sau de vanilie, deasupra. Prin numele poetului roman, descifram ura pentru ipocrizia umană, pentru sângele rece al înşelăciunii, pentru lipsa de verticalitate, pentru elasticitatea coloanei vertebrale într-un caracter apriori compromis prieteniei. De aceea nu a fost baladă, iar enigma nu era a Otiliei, la vremea amintită! Până la urmă e o boală!

SUFLETUL PETRECERII

Am fost străin de tine, anotimp al distracţiei. Sunt deghizat în poteră a înţelegerii, dar mi-e sufletul răvăşit. Se citeşte în mine dispreţul faţă de tot ce e fals în lumea cotidiană, între servici şi casă. Dar nu vede nimeni. Aşa că pur şi simplu m-am deconectat. Mai mult decât atât, mi-a fost teribil de bine. Nu gândul scopului pentru care eram nedormit de două zile, a contat, deşi i-am alimentat resursele. Au fost practic două sărbători în familie, o aniversare şi ...absolvirea de excepţie. Aşa s-au întreţinut câteva ore bune, efectiv de la sine! Nici sucul propriu al maniei contradicţiei, de după aceea şi de departe de răcoarea primitoare a muntelui din locurile natale, nici respiraţia agitată de vinovăţia încăpăţânării absurde dintre noi, nu ştirbesc în vreun fel, amintirea recentă a unui ...dans, nu-i aşa? satisfăcut şi ochiului şi urechii. Până la urmă, copilul rămâne şi la vârsta pensionării un individ în formare, funcţie de noroc, de anturaj, de nivel de viaţă, de confort personal, de părinţi!

Vârsta dorită

Oricât de mare ar fi riscul de a naşte prin asta un păcat, vreau să devin, pentru o jumătate de oră, mai bătrân cu vreo două decenii şi jumătate. Să ştiu că nu mi s-ar mai putea niciodată reproşa că sunt prea tânăr ca să cred că pot schimba ceva. Nu realitatea de acum este în vina aceasta. Dar mă deranjează că trebuie să ascult despre cât de bătrâni şi, de parcă ar fi evident, cât de a tot ştiutori, din acest motiv, sunt, unul şi altul. Să mi se brăzdeze de riduri adânci, obrajii. Tot părul meu să capete nuanţe grizonate. Totuşi, dacă în atare condiţii, nu voi rămâne cu mintea la mine, atunci măcar să îmi aduc aminte cât îmi e de greu să tolerez astăzi discriminarea pe criteriile diferenţei de generaţie şi dacă tot nu voi mai putea înţelege, să îmi aduc neapărat aminte- căci în acest scop o scriu aici -să recunosc şi să ma retrag. Eu, care niciodată nu voi putea agreea ideea de a da înapoi, sunt conştient că vine o vreme când lucrurile fireşti se vor întâmplate puţin invers decât ne-ar plăcea să o recunoaştem. Sunt vulnerabil pentru că sunt slab, dar nu într-atât de sensibil încât să accept a pierde fără îndârjirea unei bătălii decisive!

Regula adaptării

Comunicarea, ca un deziderat aproape religios, al vieţii sociale, suprimă esenţa scopului, din nevoia sau din samavolnicia emitentului de a cabra realităţii pe care, el însuşi ca receptor, nu o poate înţelege. Surogat al lipsei vădite de capacitate, revolta petiţionară se înscrie la modul absolut populist, între mrejele libertinajului sensibil abject, al unui timp reprobabil. Să mă consider mut ar fi, pentru mine, mai dureros decât însăşi gravitatea prostiei, dar să mă manifest ca atare, într-un context de secretomanie copilăros de naturală sau din lipsa de încredere în puterea celuilalt de a percepe, devine sadism. Plus consideraţia în proprii ochi pentru valorizarea sinelui. Iar dacă nu am ce discuta şi totuşi atât de multe lucruri au rămas nespuse, când ocolesc adevărul şi las majoritatea întrebărilor orfane de răspuns, este şi pentru că nu se învaţă prea bine în şcoli despre aceste lucruri, dar locul meu nu s-ar fi vrut aici! Oricât de repede şi chiar oricât de mult aş fi iubit, la vârsta mea sunt mândru a nu îmi reproşa mai nimic din ce-am făcut şi-aş fi putut să nu şi, mai nimic din ce nu am făcut şi-aş fi putut să da.