POEM MUZICII

Fără sunetul violin, versul nu se tânguie. Îmi este milă de cei care nu pot iubi concertele instrumentale. Nu poți, mai bine, asculta ființa, natura, eul interior. Simt un imbold către retrogradarea de sine, doar fiindcă nu am continuat să cânt la vioară. Sufletul meu, oarecum vinovat, îmi risipește astăzi prin minte, motive pentru care am renunțat. Dar inima mi-a dictat recent, la peste jumătate de veac, concis oarecum, că mi-a fost, poate, mai comod să scriu. Și totuși, copilăria, în naivitatea ei, s-a mărginit incriminând voce, ureche, dar mai ales îndemânare. Și nu îmi mai rămâne decât să urmăresc, să mă regăsesc ascultând și, nu chiar destul de mult pe cât simt, să îmi așez notele muzicale chiar ale destinului, pe partiturile de cuvinte, aici și prea puțin în altă parte!

ZILE POSTUME

ăAdevărul capătă prenume obscen. Doar vina asumată, practic înseamnă prea puțin. Iar gustul nu mai poate, pur și simplu să determine motivarea. Alerg în două cercuri concentrice, aproape spirală, dar mult peste definiție. Mai repede un fel de rotire în jurul cozii. O vinovăție sau reproș, un gest reprobabil sau chiar o leziune veche, sechelară, la nivel cerebral. Și contopesc isteria mișcării cu naivitatea ingenuă, cu lipsa de cuvinte, dar mai ales cu aspectul pufos!💭 Și vreau să dorm. Dumnezeu să îi ierte și să le odihnească în pace și lumină pură, sufletele plecate de pe pământ, celor duși de la noi!

Cavaler de onoare!

Pâinea neagră de acasă, sau gândul la ea, întotdeauna va purta un iz nostalgic. Și dansul, nimeni nu și-ar fi dorit să se oprească. Poate emoția brizei, poate liniștea Mării, sau faleza fierbinte, încă sapă plăcerea zilelor de atunci, ca un arabesc de 29 de ani, în amintiri, în iubire, în viața categoriei mature, acolo, în jurul jumătății de veac! Felicitări, dragilor și, LA MULȚI ANI!

Picături nocturnoide

Prin tine cad. Cu geamăt spart. Ca un bastard. Apoi găsesc lipsa de sens. Sau tac. E greu. Aud cum plâng dintr-un adânc de cer, cocorii. Nu văd, nu râd, nu pot să ard, mai puțin de atât. Asta e iubire!

Promoția caracterului

Bună dimineața, din adâncul ființei!

Suprim noduri în gât pentru cât de mult mi-am dorit. Dar plâng în hohote și cu sughițuri, la gândul ce aveam, că n-o să fie. Vinovat! În primul rând pentru îndoială. Apoi pentru...sminteală. Dar astfel mi se pare că pot, îndreptățit, a face diferența. Între lucruri în viață care contează și restul! Și dacă veți fi considerat un moment, greșit ceva, să mă iertați!

Aprind, teoretic pe foaie, aici, discursul polemic. A nu se fi citit "poietic"! Marcat, sintetic, arid și anost, ar fi fost antiteza, negativul, reversul a ceea ce eu îmi asum prin a spune POVESTEA CONTINUĂ!

MOTIVE

Voi feri poporul din fața cotropitoarei, așa cum au făcut străbunii. Voi otrăvi fântânele, Voi pârjoli brazdele cu grâne, în retragerea mea către munte. Și nici de umbra codrului meu nu se va putea bucura sufletul păgân, pentru că voi prăvăli în calea mizeriei ambulante, trunchiuri seculare. Sau aș putea imagina o partidă de poker. Un coleg s-a plâns că dacă plec, vor rămâne cu ea, ca justificare că nu pot fi sinceri în caracterizare. Altul, că ne ia pe toți de proști și se enervează că nu mă conformez. Altul, că o copie pe predecesoare pentru că funcționează ca eu să fac treaba și lucrurile merg așa. Suntem cinci, adică o mână bună. Cine nu știe sau nu este de acord cu unul măcar din adevărurile spuse, va cere să schimbe. Surpriză: servit! Și încă un singur argument, oarecum ocult de această dată.  Cineva cu A, de la anod, adică polul negativ și cineva cu litera C de la catod, adică polul pozitiv. Dureros de mare diferența dintre cei doi poli. Observație pertinentă.  Controlul de calitate ar putea opina că doi poli opuși se atrag. Adevărat, condiție însă necesară, să nu fie la capetele aceluiași ax. Dar dacă vreau să îi separ? Anulez unul. De ce să vreau? Pentru că nu pot contrazice principiul de fizică prin care doi poli opuși se atrag. Anulând un pol, prin lipirea altui ax cu poli opuși,  pot obține un ax având la fiecare din capete, același pol.😅

Doar noaptea

Pas grijuliu, mai mult o șoaptă. Atins de vară, sau mai curând o problemă târzie, chipul încruntat rezolvă mișcarea planetelor în sistemul nostru solar. Iluzia acestei înțelepciuni. Se întâmpină noapte de insomnie, cu zorii. Și o întâmplare rigidă parcă, roade din mine cu boabele sfărâmate intr-o licoare cofeinizată și totuși prea dulce poate, pentru o realitate palpabilă. Mai bine decât sevrajul la dorința primară. 

Iar noapte

Privire în gene. Lumină din voce. Cineva aproape. Dar timpul s-a învechit și tace. Iar acum, de nicăieri și parcă pângărit în propria lacrimă, mestecă o glumă proastă în mine. Aș vrea să-l aștept să înghită. Apoi realizez ca o coincidență, că efectiv n-o să poată. Și râd în eu, practic vinovat în sine, chiar dacă împăcat în gând. Aparent o teamă mă bâlbâie în pornirea de a fi explicit. Și demonul chel din lăuntrul ființei doar geme smerit la indexul tău diafan. Ai înțeles, n-ai înțeles, ai fi tăcut dar n-ai tăcut. Sau strig, sau mut, oricât de orb, dar simt. Nu în mod obligatoriu, oarecum vinovat, doar astăzi și-atât...

Argument

Până la sânge, voi rupe din mine, să pot să spun! Atât de cu putere, cred! Poate pentru că știu. Dar mai ales pentru că a fost dat să mi se întâmple. Iar ritmul meu cardiac, dincolo de toată poezia sorții,  se raportează, aproape strident, deși nu neapărat gălăgios, la principiul de viață al specialității tale: inimă bună! Ar trebui să îți aduc ofrande, astăzi măcar, la aniversare! Îmi asum ca pe o vină, că nu voi face aceasta. Am impresia că voi fi refuzat. Nici acesta nu este necazul cel mare. Nu vreau să te mai temi c-aș fi-nțeles ceva greșit. Concret, chiar dacă tu nu ai fi știut despre mine, la fel aș fi gândit! La mulți ani, cardiologista aceluiași veac al șansei de a-ți fi contemporan, deși practic, oarecum în jumătăți diferite! Sărbătoresc în vibe-ul maxim al ființei, gândind, dorind pentru tine, cu fiecare moment, un plus, fie el rebel sau tomnatic, de bucurie și frumos în tot destinul tău! Și te salut cu respect, cu drag nevinovat, cu admirație și cu un gust pofticios din dorința revederii!

PĂZEȘTE TU

Ucide, copile, de unde nimeni nu s-a întâmplat a se întoarce, durerea sau chinul care astăzi mă fac să scriu. Mi-e gândul acela de ură, de ciudă, dar crede-mă, totuși, nimic nu pot face. Și dacă aș plânge, sau oricât mă rog să îmi fie mai bine, inima mea umple și sufletul de sânge. Fiindcă nu trece, nu e dat a se stinge în minte momentul... de unde lumea s-a rupt, când universul ninge cu un fel de cenușă dar albă și udă. În oase ajunge strigătul cerșetor de milă și îndurare. Un soi de condamnare, fără cameră de aer, la capăt de patimă, sub un bec de sfidare. Iar dacă încă nu sunt orb și ochiul mi se adaptează, creierul parcă filează, îmbibat de lacrimi sărate și vechi. De ce nu e dor? Cine s-a născut atunci, astăzi serbează majoratul. Și doar nu ieri, atât de recent, aș fi putut și eu serba, doidoi ani de când am devenit tată. Dar, "lasă măi", cum spune sora ta, prințesa mea de 20 de ani, nimic pe lumea asta nu se petrece doar întâmplător. Adică, faptul c-ai plecat, prea repede, prea devreme, oh, Doamne, Lazăr, prea dureros ai plecat, poate pentru că nimic mai bun nu s-a putut la acel timp, acea vreme! Pios, păgân totodată, te voi păstra în mine, nu doar amintire ci parte din ce-am putut vreodată să fiu și am fost cât tu ai fost viu!!!

TÂNGUIT

Setat cu sinele, undeva pe vibe-ul de Club, gândul migrează. Acasă ca o condescendență. Nicăieri mai bine. Poate doar dorința de mai puțin. Dar altceva. Ca dintotdeauna. Tu, pe numele pasiunii mele romantice. Nici aventură, nici certitudine. Un sens în contradicție. Vis obsesiv, diurnă speranță, spasm amnezic. De vreme ce vreau, fără să însemne nimic, e poate mai mult sau mai bine decât să pot fără să fiu explicit interesat!😎'

Prințesa Primăverii

Sunt grei de floare și de soare, părinții primăverii. Nici zânele ursitoare n-au făcut rabat la un destin picat între noi la modul minunat și totuși real și dulce. Iar dacă până acum credeam că drumul e lung și ploaia îl plânge, de-o vreme știu, că sufletul bun și inima vie, se întâmplă să fie și sigur ajunge în locul adânc, cel mai adânc, al ființei, în locul înalt, cel mai înalt, al credinței! Pentru că iubirea și înțelepciunea definesc exhaustiv hazardul universului uman. Și vreau să poți să înțelegi că timpul nu e o corvoadă. Să te rog să nu alergi spre vârste viitoare. Să te bucuri ca la 20 de ani, de fiecare nouă pasiune în toate etapele ce vor urma în viață! La mulți ani, te iubesc, om bun!

Acord parental

Dacă NICIODATĂ praful nu se va strânge pe sufletul meu, aceasta este pentru că, părinții mei au săvârșit PERFECȚIUNEA, în mine! Și nu e mândrie, fiindcă nu despre mine e vorba. Dacă perfecțiunea nu există, eu îmi asum să fi stricat intenția lor bună. Și totuși n-am să fac nici caz, nici culpă din clipele care plâng iubirea iubirilor mele. Își frământă palmele, își atinge tâmplele albe, vremea bună a veacului fărâmițat; la jumătate, de copii ajunși părinți; la sfert, de nepoți; trei sferturi de secol, TU mămucă! MULȚI ANI TRĂIASCĂ! 

Ca un făcut, încep să simt cum te întinerește bătrânețea noastră! Și vreau să cânt, să șoptesc sau să strig, dintr-un adânc de rădăcini cu nimb, să mă rog, să cerșesc și să plâng în semn de mulțumire pentru CEI 7 ANI DE-ACASĂ, pentru coloana vertebrală, pentru lipsa de sminteală, pentru poemul vieții plantat în ADN-ul meu. PERMANENT recunoscător și mult prea des un răsfățat al sorții, în nume propriu îmi doresc pentru tine TINEREȚE FĂRĂ BĂTRÂNEȚE ȘI VIAȚĂ FĂRĂ DE MOARTE.

Petală lină/ De lumină/ Cu vers și rimă/ În suflet se anină,/ Pe marginea mai ieri, străină/ A primăverii din grădină,/ De ziua mamei mele!

FARMACOLOGIE

Un fior cum să-mi scriu ca să fiu, nu hulind, nu prea explicit, doar, poate diurn. Când părul devine creier și dinții mei au devenit mănuși. Se compromite în sine conceptul. Semnul egal impune ierarhie. Iertarea începe să pară păcat. Betalactaminele sunt stalactite, picurând palid. Dar eu știam din vremea studenției. Și totuși îmi vine încă să plâng într-o farmacocinetică a dezamăgirii. Doar ca o imitație condescendentă. Pentru că are un haz, cel puțin bizar. Se-ntâmplă să uit, să îmi placă să uit. Iar până la urmă, timpul zero devine începutul gol al soluției refuzate.

Pustiul de metale grele

Bine că știu. O împăcare în sine, crede-mă, astăzi deja doare mai puțin. Cu sinele, ca să fiu explicit. Umbra pierde din claritate, nu e obiect dar e fapt. Din structură se definește alegerea. Caracterul picură strident de personal, până pe gâtul sugrumat al vocii, claviaturi care toacă momentul.