Ultimul blestem

Sâmbăta pomenirii. Amintire cu lacrimi, iarnă cu sânge, an pentru suflet. 

Doamne, mă iartă 

şi pentru păcatul 

despre care ştiu că îl voi face.

 Dar cu gândul şi cu inima toată

 îmi doresc

să se odihnească în pace!

Blestem pentru drumul pe care-ai luat

 cu tine, din părintele care sunt,

Parte grea şi zile pe pământ,

Puiule de om, acum probabil, înger sfânt.

Şi n-am să pot, nici dacă vreau, să uit

Cu câtă ură mi te-au rupt

Din braţe-a doua oară.

Pentru că erai visul superb

al destinului întreg.

Acum din mine strâng 

fărâme

Să pot să merg

mai departe

Să nu mă dărâme

ura şi, vina de-a nu fi gândit

cum poate o mamă

să ucidă un prunc

pe care cândva l-a dorit!

Ţărână facă-mi-se gura

dacă mint!

Dar facă-i-se ochii lepră

dac-a ştiut şi-a urmărit

ce face!

Romantic urban

Lumina grea, neverosimil de apăsătoare. Încă dimineaţă. Şi iarna îşi refuză încărcarea propriului sine. Un moft ancestral al fiecărui moment bicisnic fără tine. Mintea parcă se pregăteşte de o corvoadă casnică. Îşi suflecă aproape tacticos, mânecile largi, mirosind a fum şi portocală. Înhaţă un burete nou, de anul acesta, îl udă bine în starea de împlinire şi se apucă de frecat gânduri. Le curăţă până la miez. Cu grija permanentă de a nu le zgâria din greşeală. Apoi le clăteşte şi parcă le glazurează prin fiorii inimii. Iar când, în cele din urmă sunt curate şi suficient de strălucitoare, le risipeşte în acest spaţiu virtual, fără amintiri, fără promisiuni, doar percepţii ale dorinţelor, edificii ale firii. Sentimentul de bine!