Iarna gândului cu tine

Ninge peste sufletul meu. Undeva în vacanță. Ca o poveste de munte. Cu miros de cozonac. Cu zâmbet fericit de iarnă. Cu dor. Vârsta pasiunii frumoase. Anotimp al tinereții. Și stau departe ca să simt. Sunt un pachet de gânduri către tine. Un freamăt ca de nerăbdare, un sens al întregului destin și dincolo de toate, așteptare! Dar găsesc iubire, beau clipe cu ea, îi respir aromă suavă și ascult cu inima, lumina ta! Aproape Ajun de Crăciun. Și Moșul respiră adânc spre a porni din nou la drum, pentru că e bun, pentru că e sfânt. Iar calea e lungă și visele multe! Iar când îți va ajunge, Prințesa mea, la ușă, mi-ar plăcea să știi că și el știe... despre povestea noastră și cât și cum, "forever", TE IUBESC!

Avatar

Văzduh de toamnă, ca un delir al încercărilor mele. Puțin răgaz de împlinit în viața asta. O ispită cu aer permanent de goliciune. Și ochii ei pe mine mă dor de câte culori împrăștie în nori, în vânt, în libertate. Sunt mai departe cu fiecare formă și mai stingher în sine pentru noile mișcări din parcă prea adânc, sensul corupt al inocenței. Mi-e teamă să strig. Doar încă mă lupt cu umbrele mele. Să caut un cult, străin dar mut, fiindcă altă limbă n-ascult, ca să fiu totuși la început. Să vreau să mă mint. Chiar dacă aș face la fel, măcar n-ar mai fi prima dată. 

RECUPERARE

Legenda va începe din amintire. Cu amănuntul însemnului zodiacal. Cinci ani aveam la prima confruntare. La zece, îmi meritam coronița.  Clasa a șasea, olimpic la matematică. Clasa a zecea, prima dată ...arogant, cum zicea tata. Dar e mult! Cincisprezece ani sunt greu de gestionat. Dacă ar fi să se adune, voi fi bătrân la 65 de ani. Și relativ evident sunt fără glorie, fără soluție. Totuși, fără nici un fel de scuze, știu o altă variantă. Seamănă cu o amenințare dar nu e. Mai repede, disperare. Și totuși, nici asta! Poate teamă!? Nu a mea. Pentru că nu mă mai pot surprinde mizerii, nimicuri, iluzii. Deși aș vrea să fie vis, pare crud și e real!

Octombrie 10ani

Prin mine trec anotimpurile. Prin tine văd aievea visul. Sunt clipe... ba nu, ard timpi, inutili fără tine! Cu totul magic, în gândul meu răsar amintiri dintr-o viață minunată și despre care nu știu dacă am fost în stare să o trăiesc așa cum probabil te-ai fi așteptat! Nu plâng...încă. Nu știu cum reușesc. Poate pentru că încă nu pricep unde sau când a durut primordial... și de ce!? Clar, nici nu mai cred că ar conta! Pentru că toamna mea a devenit de zece!

Contre la aniversare

Ar trebui să îmi scriu. Mai des un pic. Să uit! Și vreau. Dar nu îmi iese. Din jigodisme și mojiciii nimic bun nu mă pot efectiv preface că știu.  Cu o singură excepție, încă inexplicabilă.  Ai înțeles ce a contat de la început. Ai păstrat momentul. Iar peste toate, ai împărtășit asta. Mai avem un copil minunat. Și totuși: DE CE!?

DORINȚA

Când mă gândesc, din când în când, sau obstinent, la tine, e fiindcă mi se face dor... cotropitor în mine! Un număr vechi de telefon mai sună la alarmă, de parcă nu mai are ton. Dar nu e nici o grabă. Vreau doar să știi că nu sunt rău sau eu să știu că tu ești bine! Și totuși încă este greu, când mia de cuvinte atârnă mistic peste eu, dar mistic și cuminte. Aud, din anii tăi cum curg, pe pleoape, printre gene, ca stropii mari de vulg în pârg, istorii fără căpătâi sau educații rele. Îmi pare rău și plâng acum dar asta o să-mi treacă însă destinul bate-un cui pe drum, să-l ia în talpă fix cel sau cea din vina cui tu ești departe și fratele ți-e-n groapă!

MAJORAT

Sfărâmate, parcă cioburi, îmi agață de suflet, totuși tânăr, stele. Cine!? Trecut-au vremuri, parcă ieri, speranța de acum era atunci tactilă. Și greu apasă asta, la o jumătate de veac, ființa. Se acordează vioara amintirii. Iar dacă vreau să știu e fiindcă pot și, secate ploi îmi macină nisipul vocilor, cândva priponite de vârful degetelor mâinii stângi. Pentru că petrec și astăzi dintr-o glorie veche de peste douăzeci de ani. Refuz cu obstinație să renunț a mă bucura!

Nimic special

Sunet de răsfăț. Un gând patetic. O clasă întreagă la lecția despre...avioane. Doar pentru că insomnia migrează spre mine cu surle și trâmbițe, dintr-un miez încins al ființei. Poate mai mult al ființei decât încins. Și pentru că deja am scris "patetic", mă repet cu sensul plin de figurație din subiectul de lecție. Punct. Se citește ușor, se citește pe note, cum știe, când poate fiecare. Atât că nu atinge decât poate din greșeală, ideea care...nu-i așa?, totuși zboară. Iar fiindcă nu se vrea un atac la persoană, cu atât mai mult se depărtează, se pierde și depășește, în cele din urmă, clipa. Ca o istorie fantezistă. Ca un gong de circumstanță în sufletul adânc al junglei. Și nu mă pot decât întoarce pe-un tânguit de soft balade rock ...la întunericul din emisfera noastră planetară. La mine, implicit de tandru, de rebel, de dor, de patimă, sau gol.

Volvo, votare, a zbura, zburare, a iubi, iubire!

Vreau altceva în fiecare moment

Zi nouă, din an, din lună și din săptămână. Aproape patetică, dar oarecum benignă, observația. Cu singura condiție să mă opresc aici. Deși nu pare să am vreo grabă, mă voi conforma. Imediat. S-au clădit vieți, prietenii, adevărate istorii, tot din clasa a noua. Această maestră cifră este pătratul minunii.