Suflet trândav

Selecţia naturală sau bunul plac al lui Dumnezeu, ne scuteşte uneori de inutilitatea discuţiilor sterile. Iertat fie aici conceptul uşor pleonastic al expresiei! Ideea era că există totuşi diferite contexte în care omul însuşi, fiinţa în sine se mărgineşte la a se feri de acest gen de protecţie, de multe ori fără a fi măcar capabilizată de a înţelege ceea ce urmează ca efect imediat al defensivei, până la urmă fără cauză. Ne e teamă de ceea ce nu ştim nici măcar că e bine. Alegem să purtăm stigmatul toleranţei necondiţionate, de dragul întâmplării previzibile. E o comoditate prin care ridicăm nivelul de artificial sau robotică, la rang de înţelepciune sau, poate nu chiar, mai corect, la rang de inteligenţă. Diferenţa ar fi în conştientizarea memoriei, a experienţei. Dar ne-am învăţat aşa. Adică eu mă limitez la a face substituţia între ceea ce e dat să se întâmple prin efectul a tot ceea ce poate fi. O lipsă crasă, interioară, de perseverenţă creativă şi un aplomb greşit în evoluţia personală. Aceeaşi eroare nedetectabilă decât subit prin efect. Dar poate uneori doar astfel se împlineşte dorinţa de superioritate a fiecăruia. Probabil că adesea suntem mai buni, nu atât pentru celălalt cât pentru a ne ridica singuri această statuie a propriului sistem de valori.

Zvonul sau zumzetul de-afară

Şi dacă nu ar mai fi fost nimic de spus, de unde ştiu că la-nceput te-ai bucurat sau că doar atunci ai arătat! Dar am greşit şi cred că neştiind prea bine cum şi unde, aş mai putea să mă repet şi tot mi s-ar părea că nu mai am nimic de învăţat. Ard iar la un foc inofensiv, de paie. Şi n-am decât să stau să strâng buşteni adevăraţi, de fag să ţină, de brad să se audă, iar apoi să sper că va mai fi rămas o scânteie şi din ea să pot să aprind vâlvătaie peste tot şi peste toate câte sunt legate de a mea singurătate. Mi-e dor să simt cum arde ca o carte, prea veche, cu file blestermate, ideea departe de mine, de-a fi eu prin sine şi nu prin pereche. S-a forţat aici iluzia că-mi place dar dincolo de asta, vreau!

Dansul Sânzienelor

E nor împrejur. Sau e seară. Încet mă refac şi sunt bine. Atât de frumos şi mult mi-a plăcut şi-aş face-o din nou. Visul frumos s-a consumat dar până şi el a crescut astăzi fiind mai matur, pentru mine. Mi-e dor de povestea în care-am crezut şi mi-e drag să văd cum ea se repetă. Lipseşte un singur ceva insolvent dar ştiu că mai am un drept să încerc. Şi încă şi pe acela de a nu fi fost singur, dar mai ales de a nu mai fi singur. Iar talentul mişcării, erijat în cauză nobilă, sălăşluieşte cu demnitate în sângele-n clocot, în vârsta şi-n scopul existenţei fugare şi aparentă.

Numărul de aur

Pe treptele iscoadei s-a oprit curiozitatea. Dar nu am reuşit încă să am un capăt de acuzare pentru nerăbdare. Iar dacă de această dată, ideea iubirii pare a fi un război rece, atunci va trebui să câştig nişte timp în vederea mobilizării. Pentru că pur şi simplu nu e suficient să fiu motivat. Nu există, din păcate, o formulare! Dar toate astea presupun comunicare! Sunt nedrept poate, pretinzând că mi se refuză. În fapt totul ca definiţie, sau mai exact ca noţiune, implică faptul că în rest nimic altceva nu poate exista. Şi este un pic altceva!

Vestea bună

Anotimpul florilor nu pare să se lase dus. Sunt vremurile de-acum ca pentru sufletul meu. Se descifrează amurgul dintre vise cu îngeri. E ca atunci când nu aveam un termen de comparaţie. Ca un sindrom de beatitudine şi plăcere. Diferenţa ar fi că am crescut între timp şi măcar pretind conştient sau, mai exact, în cunoştinţă de cauză, că ştiu sau că am învăţat ce vreau. Iar dacă mai pare încă şi acum că nu mi-am dat drumul la zbor e pentru că sunt circumspect la aproape tot ce gravitează. Sunt un ghem de dorinţe şi nu vreau, când îl desfac să se încurce iar. Dar firul pare să ştie singur a se matura deşi e atât de subţire, de fin şi de elegant. Voi ţese uşor din el, la început o veste de gală, apoi perechea de mănuşi pe care n-am purtat-o niciodată şi pelerina apoi cu tot ce poate ea cuprinde!

Dimineţile războiului din mine

Se marginalizează visul. Se iroseşte scopul ispitei. Doar mă trezesc de fiecare dată mai bine. Ca un sediment petrolifer, somnul negru şi unsuros mă susţine din urmă. Greşeala timpului când dorm, îmi pare disipată de zorii de ziuă abia intuiţi a se miji. Vorbeam de faptul că nu ţin minte. Şi mă trezesc parcă puţin păgubit de ceea ce ar fi putut să se întâmple şi pur şi simplu nu a putut fi dat ca atare pentru că mă odihneam. Aceasta ar fi singura mea justificare, singurul argument în favoarea temporizării întru ideea că nu a sosit încă vremea de rigoare şi de somn sumar. Sunt foarte tânăr, deşi deja nu mă mai consider neruşinat de tânăr, cum spuneau cândva nişte prieteni. Mă aplec asupra mea cu înţelegere aproape înţeleaptă. Şi mai am puterea de a nu recunoaşte că mi-ar fi murit lăudătorii. Sunt hăituit încă de idealuri măreţe şi sufletul meu se destramă la fiecare tentativă de a nu mai fi singur. Şi nu sunt!

VISUL FRUMOS

Ar fi prima dată când mi-e bine şi totuşi scriu. Dar nu e chiar adevărat pentru că abia dacă am reuşit să fiu curios. Nu ştiu nimic decât că vreau. Iar tot ceea ce s-vrut să ştiu e ca o amăgire. Dar sunt fericit! Şi nu e acum sau aici întâia oară când recunosc faptul că îmi trebuie atât de puţin ca să jubilez în jurul propriei senzaţii de bine! Vreau să iubesc, vreau de aproape. Este aceasta expresia egoista a sinelui care nu poate să se abţină a se identifica irecuperabil parcă, de fiecare dată, cu ceea ce iubesc sau şi numai cu ce doar aş putea iubi.

Aceasta este viaţa noastră

Este ca vântul. Nu aş fi vrut să o spun vreodată. Oricât de mult aş vrea să nu văd, îmi atinge faţa. O simt cu nebunia ochilor închişi. Dar mă voi încăpăţâna să nu îi mai cer nimic. Nu pot dormi toată noaptea pentru că vreau ceva. A fi târziu, a fi cu tine, acum fără alte cuvinte! Şi de prea departe, ghitara. Niciodată nu am avut curaj să visez pe cineva ca tine! Să nu mai am cuvinte, să simt dezastrul care mă cuprinde doar pentru cineva ca tine. Nu mă iubeai pentru că te iubeam, mă iubeai pentru că mă iubeai. Nu aveai motiv dar mereu voiai să pleci. Pentru că nu am fost în stare să îţi dau un argument suficient de puternic spre a rămâne! Acum simt şi eu că ai avut dreptate şi lucrurile stau aşa cum tu spuneai dar încă nu pot să accept! Şi totuşi trăim într-o lume minunată, minunată!

Intuiţia aşteptării

Pe aripile grele de cenuşă stă scris cu litere înlăcrimate, vechi, iubire. Şi mă aplec spre zborul lumii ca să petrec din ochi o fericire despre care doar eu însumi nu mai cred că o să vină. Te voi găsi, frumoasă şi pierdută, te voi reda poporului, regină, dar n-am să pot să mi te iau aşa cum poate-ntâi aş fi putut. Sunt sensul şi definiţia a tot ceea ce mie însumi îmi lipseşte. Din haosul prezentului mă nasc din nou cu fiecare clipă de risipă şi îmi doresc mai mult mereu, dorinţa nefiind decât ispită. Dar altfel ştiu, chiar ştiu ce vreau şi, nesăbuit încă parcă, îmi place să vreau chiar dacă asta înseamnă, că dincolo de tot şi de teamă, mai bine să n-am ca să-mi placă ce vreau decât să nu ştiu ce aş vrea să mai am.

Discreţia vinovăţiei

Dacă aş fi ştiut de la început că singurătatea, aşa cum o vedeam eu până acum, urâtă şi grea, poate căpăta o atât de prea fericită variantă muncită şi superioară, nu aş fi râs de propriul meu rău, sau măcar nu aş mai fi făcut-o cu toată gura, în văzul duşmanilor, ci pur şi simplu ar fi trebuit să îmi iau măsuri, să îmi asum riscul eşecului a ceea ce credeam că ştiu şi nici pământul să nu mai ştie ce puneam la cale! Dar pentru că a fost să fie să se întâmple aşa, acum voi suporta consecinţele, sper să trec repede peste asta şi mai trag nădejde că mi-a fost o bună învăţătură de minte şi mă rog să nu mi se mai întâmple, pentru că poate să depindă numai de mine!

Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril

Să nu-mi răspunzi dacă nu eşti în stare! Nici dacă numai crezi că eşti în stare. Nu mă voi învăţa cu asta, probabil niciodată. Dar poţi măcar aprecia că-ncerc. Şi nu te cred. Însă doar eu am o problemă. Să nu te superi iar, să nu mă cerţi, te rog! Iar dacă ar fi loc şi timp aici să elucubrez, ai şti că vreau să te întorci la mine. Te voi primi cum aş primi copilăria, ca şi cum nimic altceva nu ar fi fost între timp. Atât de anost până şi mie însumi, cel mai puţin pretenţios cu mine, îmi sună totul. De-a dreptul ... nu-mi vine termenul ... sinonim cu bullshit cum zicea şefa, sforăitor, dar nu ... mda, surogat. Când eram mai tânăr, mi se reproşase la un moment dat că de dorul boilor, ling plugul. Acum e mai rău. Şi pentru ce? Te iubesc! Singurul ceva care îmi vine în minte. Dacă nu ar fi aşa, cred că aş putea să te uit pur şi simplu. Dar nu mă ignori ci mă respingi şi asta e altceva. Un fel de şicană... doar.

Alertă SEPIA

Decimat de vara impotenţei violet, poporul schiaună într-o implacabilă atitudine dârz-umilă. Postura cazonă a structurii voliţionale defineşte tot ce nu pot încă scrie. Apoi depărtarea de ea şi tot ce decurge de aici, se amestecă în dansul fantasmagoric al imaginarei suferinţe în libertate. Mă prăbuşesc pe braţe cu fruntea transpirată de dorinţă şi crispare.

Demonizarea îngerilor

Mintea chinuie timpul. Sau invers. Bicisnic, liderul ordinii în universul meu, striveşte între degete geamătul prelung al perspectivei. Mi-e totuna dacă muşc eu sau muşcă norocul din ce a fost până acum. Dar mă doare să văd mai slab astăzi decât ieri. Şi nu e migrenă dar e grea ca o incizie pe talpă. Până la urmă va trebui să calc pe ea. Poate însă, până atunci se va fi vindecat. Un fel de alba-neagra cu destinul. Chiar dacă mi-a plăcut atât de mult şi, nu am puterea încă să regret, sunt pur şi simplu revoltat acum. Sfidarea loialităţii prin ignoranţă mă aduce în poziţia trădătorului prin intenţie. Iar intenţia se canalizează în conceptul perfid al căderii. Ca şi cum aşa ar putea fi mai bine!

Noţiunea sistemului de valori

Pertinenţa pretenţiilor dogmatice ale distinşilor autori de autoritate şi coordonare, dornici şi în acelaşi timp, ei înşişi intrigaţi de condiţia precară a celor cărora ar trebui să se adreseze cu condescendenţa dată de amintirea propriilor origini, de multe ori mai apropiate decât stipulează interviul, avizi de auditoriu la alocuţiuni frenetic presdigitate, transpiră de cras iresponsabil şi inocenţă nebănuită.

Pietrele din sine

Drumul se poartă creştin peste firea lucrurilor. Aplecat cu vioiciunea istoriei semeţe a imperiilor grave, peste delictul interior, cursul evenimentelor a tapetat în fiinţă, în propria fiinţă, lumina de stâncă, stânca de cremene a gândului meu.