Iarna care nu se vrea încă trecută. Ninge ca-n basme. Nici de Crăciun n-a dat atât de multă zăpadă. Încă puţin şi povestea devine de groază. Pomii în floare au îngenunchiat parcă sub povara albă, îmbibată de apă. Bătrânii spun că dacă nu e ger, încă putem manifesta o speranţă. Pe mine mă doare un gând. Vremea, după sufletul omului. Abia s-a întâmplat Învierea. Şi cred că aceasta este pentru jertfa mieilor. Par lacrimile lor albe, nevinovate, cum curg, aproape cu disperare, în toate direcţiile, către pământ. Îmi vine să urlu când ştiu cât de mult, chiar mie însumi, îmi place şi mănânc, atât de vinovat, carne de prunc, dintr-o stână străină. Şi singura consolare îmi pare a fi una crudă. Mă imaginez un animal de pradă. Dar nu sunt. Prin legea naturii, el n-are-ncotro. Ca să trăiască, n-are ce face. Eu însă ştiu că pot alege. Dincolo de ispită, am prins cumva gustul.
Aştept să se tot întâmple mereu altceva, fiindcă vreau. Apoi ar mai fi şi păcatul mândriei. O spun destul de des, cu doar vreo două excepţii, chiar nu regret nimic din ce-am făcut. Ba chiar mai mult, în aceleaşi condiţii, ştiind ce ştiu acum, aş face la fel. Adică sunt irecuperabil. Deci n-am voie să mă plâng de-o ninsoare care cade în mijlocul primăverii, peste liniştea nopţii, în timpul tuturor aşteptărilor mele. Şi, sigur că da, ar putea să însemne, la fel de bine, pace, linişte, împăcare, dar şi durere, pedeapsă, răzbunare.
