Totul este iubire

Îmi place să mă iau din brațele acestui destin. Și să mă împart, cuminte, doar în câteva mici fărâme, tot din mine. Una doar, să se alinte. Cu tot ce îmi mai pot aduce aminte despre ce am gândit vreodată. Nu am spus, încă, dacă ar fi simplu. Sau, cumva și mai exact, mi-e fantastic de teamă cât de repede aș putea să aflu că este imposibil. Nu-i vina mea dar parcă aș vrea să fie, să simt sentința dreaptă, pentru că mi-am permis să vreau, să fac, să fiu, orice sau, oricum dar corect. Un timp care taie în carne vie. O clipă de vânt peste fum amețind. Și nu sunt bătrân, nici copil, de cam mult, nu mai sunt. Dar mă plâng, ca un cuib stingher și, mă bucur că mai am părinți. 

Gândul pierdut

Picură lumină rece. Aproape de suflet. Totuși, semantica verbului. Ca o îmbătare rebelă și grea. Fără tine. Strunele viorii sunt doar îmbrățișarea. Pentru că te gândești și tu că îmi lipsești. Dor de a nu mai împărți. Nici spațiul și nici, cu durere, tot timpul dintre noi. Zburate sunt uitările promise. Suflet cu răni sângerânde, prin mintea copleșită. Apar, dispar, sunt numărate, nenumărate cuvinte între noi. Deziderat permanent. Și pot să îți arăt cum nu ai căutat chiar peste tot. Legea firii în vina nimănui. Iubire!

Ziua Unirii

Avans de gheață. Liniște pe străzi. Un început timid de lumină. Vacanța mea acasă. Sunt cuminte. Dar vreau să nu mai fiu așa, dacă se poate, fără să fac nimic în acest sens. Ultimul an plin de lumină și frumusețe sufletească, pentru că te știam cu mine, oarecum măcar, a trecut. Și s-au evaporat cu el, mai toate intențiile mele. Mă pregătesc să generez altele, din dorința de a putea să îmi acord ...de ce nu? ...cât merit!