Orice poate fi, mai puțin ceea ce vreau

Povestea uitării. Un pas scurt și apăsat peste clipă. Sau silaba sugrumată a pleoapei care cade, fără durere. Nici somnul minții nu cuprinde în deplinătatea ei, vaga expresie. Nimic din punctul de vedere al sensului descifrat în van. Doar teorie coergitivă la adresa repetiției. Prezent infailibil, ca o mostră diurnă a excepției. Aici am ajuns pentru că am lăsat să se întâmple în mare totul, ca să se ajungă!

Tipologia preferinței

Sunt pasionat de verbul care arde. Nu doar ca o parte de vorbire. În adânc îmi doresc eu însumi să fiu. Și aici vine momentul să cer cititorului să nu asocieze sinele, afirmației anterioare. Poate voi reveni cu o explicație pertinentă. Pentru că morfologia, în dreptul structurii native, se vrea oarecum individualizată axiomatic. Iar dacă nu pot striga pe stradă, în gura mare, este probabil fiindcă s-a risipit clipa. Doar câteva acorduri încă picură printre gene ce a fost dat să mai rămână, cel puțin deocamdată, dintr-un suflet incert de vioară!

Castele în suflet

O vreme frumoasă, atemporală parcă. A vârstei inițiale. Așa cum ne-a fost dată șansa de-a ne cunoaște. Peste trei decenii vechime, pentru amintiri rebele. Să nu ne mai mirăm când copiii noștri parcă sunt un pic măcar, de oglindire-n ele. Ascult și tot ce s-a mai întâmplat de-atunci. Să nu vă doară, dar îmi pare că parcă nici nu mai contează. Adică eu cred că tot ce-a fost și tot ce mai urmează, era de-atunci clădit sau se clădea în noi. Și nu mă pot opri fără a spune că lacrimile, chiar vădite la unii, înseamnă marea noastră iubire!