Soarta

Văd stele care cad din întuneric spre lumină. Un petic vinețiu de mov spre gri, rostogolit de vânt, departe de mine, un nor pe ochiul de cer, parcă înainte de a plânge. Dacă nici mâine nu plouă... e deja târziu. Mi-e dor, nu pentru că-mi lipsește, nu fiindcă mi-a plăcut nebunește, nu pentru că, de atunci, mai vreau cu fiecare clipă. Doar că parcă altfel nu mai pot fi eu. Și cât ar fi putut să fie de greu!? Imposibil de imaginat. Dar mă repet, patetic și circumstanțial. Când, de fapt, e simplu de tot. Nu știu, mersul pe bicicletă, expresia "mulțumesc ", durerea de dinți, nimic nu pare asemănător. Sau poate o porție de nes bine frecat, cu înghețată de ciocolată! Și dorință de crede, de a spera, poate chiar de a fi fost rău, de a fi greșit. Pentru că nu pot înțelege! Ba da!? Atunci, doar mă mint! Înseamnă că nu mai gândesc. Iar visele sunt segmente atavice și nu amintirea frântă a tot ce-a fost dat să se-ntâmple! Pasăre, hienă, cașalot, strigătul din mine nu-i a bună. Râd sarcastic de mine însumi, fără să accept, să aștept sau să vreau!

Miros de vară timidă

Portret de fată blondă. Cu ochi verzi sau albaștri. Depinde de vreme, ar spune, probabil cu glasul șoptit. Un biet amendament la ploaia care stă să vină.  Din paradoxul lumii, o secundă parcă, de împlinire. Un an întreg pe o singură treaptă. Ca o părere de rău că a fost doar atât. Și țipătul isteric al ființei lăsată pradă timpului, anotimpului, vremii. Din cât de mult pot să iubesc, sau aș putea, sau așa cred. Aproape că nu se mai știe. Îmi pare rău să aud clipa cum trece. În mine, cu jale simt, din clocot de neputință, zdrobindu-se pe rând și dintr-o dată, doar amintiri. O viață furată sau în fugă sau... cine mai știe!