Bestia renaşterii în vis

Un înger leneş ca un bebeluş de pluş, îmi dă târcoale într-un vis de iarnă. Doar că nu prea ninge încă. Deşi oraşul e gătit de sărbătoare. Noaptea se îmbată cu lumini. Şi patinoarul funcţioanează în parc. Idee dă bine dar aspectul... se văd resturi de pământ săpat pe margine, ca la o groapă acoperită de celofane. Sau poate sunt eu prea cârcotaş. Când totul se vrea oarecum orânduit, disciplina amprentează programul cu nebulozitatea unui capriciu nici alb, nici vânăt, nici ud. O lapoviţă parcă uşor chinuită de revelaţia că ar putea fi nea. Se tot pendulează în aer o variantă intermediară între fulgi şi stropi. Pământul doar se încarcă de apă, nimic nu se aşterne şi, dacă suntem optimişti, putem spera că nu o să se materializeze peste drumuri, gheaţa.

Rupt gol şi pribeag

Plouă cu stropi mari şi îngheţaţi dintr-o răbdare minunată. Mi-e ciudă cum nu cred că mi-a mai fost vreodată. Pentru că ştiu acum că nimic dintr-o realitate viitoare dată, nu ar putea să mă împiedice să mă bucur până în măduva oaselor, de tot răul, săvârşit ca o încununare cu spini a tot ce m-ai făcut să îmi doresc! Ca tine, blestemată, doar ciuma, în toată vârsta omenirii, a mai fost. Lepra se ruşinează lângă tine. Zodia ta este, nu doar ca o întâmplare, a cancerului.

Viaţa de reacţie

Revolta desfăşurată în hambarul de glod al sufletului, ca un sacrificiu al firii pe care, parcă nu se ştie încă cine a semănat-o, incriminează o inflaţie de subcultură crasă. Şi, absolut în mod ghinionist, nu doare. Găsesc iubire în vise şi ...treaz fiind, păşesc pe tot ce se târăşte. Mă simt haiduc. Dar mă plâng de incapacitatea proprie de a face cu adevărat ceva, pentru că pentru mine contează. Văgăuna ternă a istoriei naturale, în creierul păcătos, caută după mirosul de vânt de iarnă, ieşirea spre apa vie a plăcerii gustului de vaiet. Nici lacrima nu mai e la fel de clară, are patina de smalţ de dinţi scrâşniţi cu forţă. Roua sângerează parcă pe locul de pândă al zmeului convertit din victima nedreptăţii şi a minciunii. Dar, cel mai ascuţit a rămas briciul ignoranţei. Se scrijelesc sub talpa lui de otravă, răni de nevindecat. Aşa urmă de pas, aşa gheară de sălbăticie, aşa strigăt de strivire, Doamne dă-i să ţină minte, omului care nu simte! Şi mai dă-i să geamă, cât nu poate duce, bestiei de mamă a unicei fiice, chip de criminală, zugrăvit pe cruce, pentru pruncul Lazăr, într-un timp aproape, cât să nu îngroape în prostia beată, paravan de fată, la fel ca în altă tragică pedeapsă ...pentru cât îmi pasă!

Fericirea, să trăiţi!

Strategia resursei în bârlogul credinţei, îşi trage sufletul încă ostoit. Cuvântul nu măsoară febra posacă a încordării peste timp. A fost cel mai frumos sfârşit de săptămână din ultimii, probabil peste o sută de ani, adică tot să fie cam trei la mie din timpul pe care l-am trăit până acum. Dar mi-a plăcut în totalitate, atât de mult că invadez scrisul acesta cu amintirea încă fierbinte. Ne vom cunoaşte, ca expresie, pare un eufemism. Deja eram ca o familie. Şi, în cele din urmă, clipa este spaţiată pe o scală a sistemului vital de valori, în vârful suprem de ascendenţă a reprezentării.

Păstoritul deocamdată

Doamne, cheamă la tine să vină oile rătăcite! Mi-e pasul ud şi mersul e oarecum pustiu pe asfaltul întunecat al dimineţii mohorâte de decembrie. Te întreabă parcă, anotimpul, dacă mai ţii minte, pe care toamnă a trebuit să o ucidă pentru mine! Şi dacă, măcar astăzi, tu poţi să mai crezi că pentru tot ce a făcut sau va mai face, merită şi, dacă va mai primi vreo recompensă, acum sau într-un alt timp. Dar se întâmplă, pur şi simplu, ca în cea mai ieftină retorică pastorală.

Poemul trist

Cad peste clipe istorii bolnave. O stare de frig năpădeşte întunericul tern. Mi-e teamă că îmi doresc prea mult răspunsul corect. E păcatul mândriei sau orgoliul minorităţii. Sunt gol. Sau năpădit de o groază incertă de calcule făcute la beţie. Şi parcă e implicită nevoia de a le tot repeta. De a mă tot repeta. Au îngheţat aluzii de-a dreptul obscene, pe o scenă pângărită de gândul duşmănos. Ca o dreptate din cretă. Doar praf în van şi lipsa substanţei organice. Ochiul plăpând alintă geana tremurândă sub fruntea încruntată de amintiri. Dar nu mai doare. Este numai o poveste. 

Mesaj la onomastica fiicei

Din spasmul credinţei că minţi ca să fii, rupe o clipă de risipă, prezentului mut, găseşte tăria sau imboldul, sau teama, spre a impune conştiinţei tale fade, perspectiva viitorului, care, altfel va fi la fel, până când nu va mai şti nici măcar să fie! Din spasmul credinţei că minţi ca să fii, găseşte imboldul, tăria sau flerul de-a rupe o clipă prezentului mut şi dă-o risipei de-a plăti viitorul, fiindcă altfel tot mut va rămâne şi el, până când nu va mai şti nici să fie!

Pastel în proză

Verde ca o amintire. Stingher, suportul vopsit al unui leagăn, în curte. Şi fereastra transpare mohorâtă. Acoperişuri cernite cu un alb aproape gri. Dar pământul a încremenit sub gheaţă. Din cer încă picură de ieri cristale reci şi incolore. Ca o condamnare pentru mers, ca pedeapsă pentru drum. Noroc de florile-n ghivece, deja retrase în casă pentru iernat. Miros de fag uscat şi scrâşnet scânteietor de brad la gura şemineului, într-o mansardă primitoare. La munte e pur şi simplu pitoresc şi când vremea nu ajută la asta deloc. După ce am condus câteva ore printr-o noapte cu ceaţă şi lapoviţă, la o temperatură negativă, pe un carosabil de sticlă, priveliştea de acum nu poate decât să mă încânte.

CONFLICTUL IUBIRII ÎNSEAMNĂ IUBIRE

Şi foarte bine ştiu că nu e doar o părere. Sunetul baroc al evoluţiei de până acum, îmi cristalizează convingerea că aşa e cel mai bine. Voi memora acest moment ca pe un vârf de ascensiune al conştiinţei de sine. Dar, pentru că, pur şi simplu nu mi se pare firesc să pară mai pretenţioasă exprimarea, decât eu însumi îi simt conotaţia acestei trăiri, voi reveni cu o cvasi definiţie exhaustivă. Corect, aşa ceva nu există! Dacă totuşi s-ar întâmpla să nu cred astfel, ar fi mult mai simplu. Totul se reduce la sentimentul clandestin aproape, de responsabilitate. Adică, pe scurt, toată tevatura, pentru că

 NOUĂ NE PASĂ!

Aşa am învăşat să ne apropiem unul de altul. Ne cunoaştem şi atunci când nu recunoaştem asta despre noi înşine, fiecare în parte sau împreună. Ea mă citeşte pe mine, îmi intuieşte gândurile, eu îi simt stările şi încerc să îi anticipez dorinţele. Chiar dacă nu reuşesc întotdeauna, mi-o doresc şi deja contează destul şi pentru ea. Când are motive de tristeţe, eu sunt revoltat dar mă mobilizez iar scopul meu devine acela de a distruge cu orice preţ acest tip de motive. Sufletul meu este acasă în această relaţie!

În aer pluteşte un iz de zăpadă

E lupta mea surdă. Când timpul presează pe gândul de-a face, se amestecă ură şi sete de plâns. Vreau astăzi, acum, în clipa prezentului dat cu dezinvoltură risipei. Şi nu se întâmplă! Acest fapt mă doare. Dar e bine să simt, pentru că poate, dacă nu dau uitării, voi avea în curând o soluţie practică. Dreptatea, care nu e a mea, nu are apartenenţă la nici o Instanţă, în naivitatea mea poate, cred, va învinge. Nimic altceva nu cer de la nimeni. Mi-e dor de argumentul divin prin care, de fiecare dată am putut să afirm că bine a fost sau era precum deja am spus. Nu am voie să plec urechea la tânguitul diform, schimonosit de soartă şi care cere milă, îndurare. Nu am nici un motiv să o fac. Îmi este parcă, totuşi, acum, destul de groază de lipsa mea forţată de implicare. Unde voi găsi putere să trec peste instinctul de conservare şi să bat cu toată convingerea la uşa destinului creponat de încercări, de vise, de arbitrariul alegerilor toate? În mine, în adâncul fiinţei şi mai presus de atât, în sensul însuşi al existenţei responsabile. Pentru că NIMIC nu stăvileşte natura liberă din care ne naştem. Copilul meu are dreptul să ştie că mie îmi pasă. Minte făptura cu mintea bolnavă, căreia din păcate trebuie încă să îi mai spună mamă. Blochează şi asta, târâtură infectă!

Isteria imaginii

Nihilism. Vânăt de frig sau de ciudă, instinctul se speteşte pe un culoar anost de adaptare. Ca o simplă constatare sau ca un vârtej pe creştetul amintirii, interpretarea fizionomiei fixează reperul clandestin al vieţii paralele. Pentru că nu am întâlnit nici o descriere, nici chiar în cărţile de istorie, cu perspectiva, măcar precară, a valorii antitetice la mândrie. Acelaşi simbol de magnetism, nu credeam că poate avea două culori. Dar acum ştiu că am ratat ceea ce am trăit, din comoditatea de a scrie la un moment prescris înainte de a se produce. Iar dacă mi-ar fi fost dat să mă nasc sau să devin vampir, încă şi peste două mii de ani aş fi supt timpul tuturor amintirilor de până la clipa de atunci, pierdută oarecum în contextul tomnatic sau de vară târzie, al firii mele tuberculinice. Dar abia prezentul mă surprinde pregătit, între toate coordonatele date.

CÂND ÎNGERII TAC

Joc un meci cumplit cu toamna din mine. Nici măcar nu cunosc vreun truc. Dar vreau să intru cu bocancii, tropăind, în miezul acestei realităţi. Şi mă abţin aici să calific prezentul, după sentimentul tot mai energic şi, parcă de o simplă unicitate, cotropindu-mă. Aştept intervalul de piatră să cadă. Între stropii de cer aşternuţi pe nerăbdarea pornirii, iubesc definiţia acestui anotimp. Mă alint pe ritmul baladei din sufletul de vioară al mult prea de curând sfârşitei legende. Şi pasul meu măsoară speranţa, iar ochiul meu numără clipele cernute până acasă. Sunt printre nori, sau, mai exact, din nori, o ceaţă deasă şi rece, peste visurile mele de o duritate sofisticată. Totuşi, diamantul sorţii îşi şlefuieşte astfel perspectiva. Iar dacă totul pare în jur lipsit de noroc, e fiindcă însăşi teama se defineşte criptic din instrumentele care îmi sunt mie la îndemână. Se pierd foneme rigide ale noţiunii de timp. Nici tensiunea nu îşi mai are cuantificare. Mi-e de-a dreptul lene să mă opresc. O inerţie a instinctului. Cuvânt răguşit al imboldului către dreptate. 

Prinţesa din inimă

E primul loc şi e la mare distanţă de ceea ce voi numi mai departe o idee de formulat. Nu există, sau mai precis nu sunt ocupate, următoarele cel puţin cincizeci de locuri. Am preluat expresia de la un coleg mai mare dar asta pentru că aşa simt, mă reprezintă. Iar status-ul zburlit de păpuşă nepreţuită sau atitudinea de mâţ zbârlit m-ar putea vinde dintr-o singură clipire de ochi. Deci sunt amanetat acestei trăiri, pentru totdeauna!

Depeche Mode - Greatest Hits (Full Album) HD.Qk.

Toamna de păduche

Mă dor în creier şoaptele cretine ale picăturilor bătrâne, plictisite parcă, în sine, de ploaie. Şi oasele descarnate ale limbii, mă dor. Cuvintele au rămas fără coloană vertebrală. Fraza carnală a plăcerii articulează în sfârşit, o licenţă gurmandă. Din anotimpul anost al gestului de a scrie, se descifrează cu greu simbolul copilului prost, încă. Mă cramponez samavolnic de ideea că ceea ce nu mă poate face pe mine, îmi este dat să fac, măcar din nevoie. Sărut pământul desfrânat al florilor din ghivece. Mi-e lene să îmi aduc aminte de palmele de soare şi ispită ale verii prea repede trecută. Trenează în ochi atitudinea  nostalgică de verde crud şi de vacanţă. Mă alint cu sindromul de victimă a destinului. Natura are, totuşi, farmec, ritm şi fenomenele ei se repetă ciclic. Eu voi rămâne setat la clipa de prezent, doar că voi deturna câteva coordonate spre noţiunea de satisfacţie.

Umbra destinului

Din părul tău am învăţat să culeg vise. Am aşteptat să vrei şi am răbdat să nu. Dar am clacat în patimă. Mândria, orgoliul deşănţat, s-au mocirlit de mâna mea. Sunt victimă a mizeriei în care se sparg urmările istoriei prea recente, în sine. Te aştept lângă cel care sunt şi mă bucur cu entuziasm la fiecare semn de la tine. Din afară îmi pare că eşti o pacoste, din interior te percep ca pe zâna de la care am plecat aproape mâncând pământul. Sunt stările pe care le-ai anticipat. Dar eu nu mai pot fi sigur că sunt persoana pe care ai lăsat-o să se depărteze de tine. Sufletul meu de vioară, cum învăţasem să-mi placă, s-a spart. Totuşi în părţi destul de mari, astfel încât să pot spera că am putea reface întregul, hidos dintr-o perspectivă mucalită. Romantic până la modul boem, din unghiul de vedere al celui care purta odată, barbă şi plete. Şi, doamna mea, te voi topi în săruturi, te voi strivi în sincere îmbrăţişări. Pentru că dorul de tine, de fiecare clipă lângă tine, mă aduce în stare de brută! Dar lasă...

Refuzul vinovat

Eu mint pentru tine. O mint pe mama. Iar tu mă consideri prea tâmpit ca să pot înţelege felul tău de a fi. Nu e asta! Nu ţi-am cerut să fii într-un anumit fel pentru mine. Probabil scuza ta pentru faptul că îmi ascunzi, fără să recunoşti, că mă minţi de fapt, scuza ta, spuneam, este probabil că îţi e teamă de reacţia mea. Nici asta nu e. La început nu îţi dădeai seama. Acum s-au adunat prea multe, asta cred şi, au legătură cu faptul că am avut de la început dreptate. Nu poţi efectiv înţelege cum, dar percepi şi tu cumva că efectiv simt. Şi, aş putea să te învăţ. Dar nu cred că vrei. S-ar prea putea să nu-ţi pese. Şi totuşi, chiar dacă ai putea la un momentdat să accepţi, convingerea mea e că nu ai vrea, că  nu vei face nimic, nu vei schimba nimic pentru că e în firea ta. Te minţi pe tine dacă, apreciezi din toate, că ar putea fi vina mea. Greşesc în multe feluri dar nu ai nici un argument pentru care mă minţi pe mine. Dacă eu te voi minţi pe tine, nu voi mai fi eu. Nici nu îţi va părea prea grav dar ştiu de ce: nu vei cunoaşte niciodată efectele unei astfel de metamorfoze. Paradoxal va fi că, fără să fii în cunoştinţă de cauză, va trebui să îţi asumi. Iar eu voi râde în sinea mea. Pentru că atunci nu va mai conta ...pentru mine. Şi acum să îţi arăt cât este de simplu! Dacă vreau pentru că trebuie, nu mă prea rog de tine. Nu mie, ţie atunci îţi va fi greu. Dar nu ar trebui să mă refuzi într-un astfel de moment, pentru că eu am deja toate motivele tale pentru care o faci. Iar când te rog, e simplu, poţi refuza dacă rezişti. Adevărul este întotdeauna numai unul singur. Iar dacă se spune în multe moduri, deja se ticluieşte o minciună. Iar venind de la tine către mine, este, deocamdată doar incorect! Îmi e greu să accept, dar inima mea refuză a bate altfel, dacă nu mă poţi iubi  măcar nu mă mai minţi, nu îmi mai ascunde adevărul. Încă te rog! Altfel devine foarte simplu, simt şi nu spui, probez şi ...nu mai am nimic de pierdut!

Răstimpul fericirii

Clipa frivolă a propriei singurătăţi, golită interior de sentimentul mucalit al reproşului în sine, se transformă, la modul academic, în picăturile sacadate ale tocurilor ei pe treptele flămânde de dorul de acasă, împreună. Rănit, la modul organic, devastat în sine de un orgoliu cu grad subliminar de toleranţă, minutul aşteptării coboară în suflet ca o traducere ieftină a noţiunii de necesitate. E ca şi cum într-o luptă fără speranţă, credinţa suprimă durerea înfrângerii.

Ritmul fără Rimă

Valul prea alb îmi face sufletul să tresară. Tălpile ude de o încordare semeaţă, nici măcar nu mă mai dor, au amorţit. Alunec în sus şi hăul pare să se spargă spre a primi exuberanţa celui care sunt. Sunt rătăcite în mine rocile mărunte dintr-un ţărm niciodată ales, dar poate renegat cel mult o singură dată. Iar când se vor spulbera definitiv, sinele îsi va fi negat întreaga expectativă de nocivitate şi eu voi deveni mai bun pentru tine, pentru că meriţi. Deja sunt!

POEM BENIGN

Se cutremura iluzia unei rugăciuni. Un pic doar, înainte de a fi împlinită. Dar, cum Pilat a ştiut să se spele pe mâini, probabil doar ca să nu mai dea mită, credinţa acestei religii a cramponat la poarta acestui mileniu, un vârtej superb de întâmplări trufaşe, spre a îngenunchia, în cele din urmă, potopul. Şi, însăşi Pronia cerească a coborât în templul meu de zile şi iubire şi te-a adus pe tine, fericire!

Recipisa aceleaşi monede

Primesc dăunăzi un simbol al lipsei de comunicare. Dar singur se dădu de gol şi, irosit de pierderea prea mare a inocenţei vergine candidă, a-mbătrânit în sinea unei clipe cât altfel s-ar fi bucurat de viaţă încă vreo zece-cincisprezece ani de-aici înainte. Şi nici nu sunt mândru de mine, puţin. Mi-e inima cât un dovleac şi stă să epateze în cel mai năstruşnic joc al istoriei, reversul medaliei sau legea înţeleaptă a talionului. Deja iubesc această cutumă a fărădelegii morale, devenită absolut legitimă în sens invers, ca răzbunare. Pentru că viaţa nu poate fi doar după cum au alţii chef să fie şi există dreptate iar cine se încăpăţânează să mintă cu privire la asta, să plătească, să simtă, să se chinuie până moare! Ştiu sigur că mesajul corupt, de-a dreptul ingrat, la care răspunde încă, nevinovată biata copilă, nefiind de la mine dar vizîndu-mă fără dreptul la replică, într-un timp care se apropie cert - o să-i repugne într-o asemenea măsură încât îi va desfiinţa noţiunea de mamă din propriul sistem de valori. Eu voi fi tot aici, permanent de partea ei şi am o cantitate incomensurabilă de răbdare, nutrită în seva convingerii că funcţiile de cogniţie le-a moştenit de la mine! Să nu se amăgească cineva că mă consum, că ar fi acesta vreun stres sau şi mai patetic, jalnic de-a dreptul, că aş putea să vreau să renunţ! Iubesc iubirea, îmi place să scriu, vreau să dansez şi să cânt, dintr-o cauză foarte simplă: ştiu că aşa cum e dat să fie, va fi bine!

Dialogul clandestin

Noţiunea penumbrei se aplică şi în contextul fizic al miezului de zi. Cum eşti? Nu pot vorbi pentru că mă priveşte! Şi contează? Totuşi, dacă aş avea ID-ul tău de net sau o adresă mail, ar vedea şi asta? Dacă am grijă, nu! Iată-mă! ...Şi aş putea continua cu rânduri care s-ar citi cursiv în cel puţin o jumătate de oră. Din fizionomie, din maseteri aproape contorsionaţi, din gestul de a feri faţa atunci când sunetul nu scapă tocmai pentru că îmi este atât de familiar tonul minciunii, încât pot lesne a fi acuzat sau blamat, mai exact, pentru paranoia. Apoi, prin viu grai, autodenunţul: mi s-a confirmat. Sunt vinovat de a nu o face mare şi tare atunci când vreau să mi-o trag. Ce ruşine! Sau, nu neapărat. Am dovedit că se poate şi altfel. Nu mi se poate reproşa că am refuzat asta, în primul rând pentru că nu mi s-a cerut, iar apoi, dacă ar veni vorba de orgoliu, ar trebui, cred eu, să mă satur de ceea ce pretind, absolut îndreptăţit şi, culmea, nu îmi lipsea până să mă leg singur la cap, iar pe urmă, mai exact, în cele din urmă, ca un nou început, aş putea face să se ivească cel despre care susţin eu că sunt. Dar eu, tocmai de aceea TE IUBESC, pentru că ştiu că pot să te conving să fii cea care vreau să mi se fie, tot cam atât de uşor pe cât ţi-a fost să afli că pot să-ţi fiu ce vrei să ţi se fie!

Grandomania ca nadă

Sunt perfect. Recunosc adeseori asta în minte. Dar mă refer la orice altceva înafară de fizicul meu. E o poveste interioară. Este, pur şi aproape foarte simplu, vorba despre ceea ce simt. Nu m-am ferit să recunosc pe litere un viciu, deoarece nu mă tem de o judecată pe bază de argumente. Dacă regret ceva din ce am făcut, atunci este vorba despre faptul că nu voi reuşi să mai mănânc vreo pizza fără să îmi amintesc şi cât de slab am fost în acea zi de primăvară, parcă miercuri, martie 11. Şi doliul acelei zile, cu un întreg bulevard bucureştean la dispoziţie, este mai neîmpăcat decât joi 10 aprilie 2007 când mama lui a decis să ucidă primul meu născut. Era însă vorba aici, despre cu totul altceva. Eu nu aş face un lucru despre care să am cunoştinţă, chiar sub formă de bănuială, că ar face cuiva o cât de mică neplăcere, doar de dragul de a face ael rău. Nu pot! De aceea consider că sunt perfect. Dacă ar gândi, evident imposibil, toţi ca mine, ne-am face mult mai puţin rău unii altora. Şi nici aici nu sunt pe deplin satisfăcut că am ajuns. Inima îndrăgostită a fiinţei mele, trece, la modul absolut patetic, printr-o penitenţă lacrimogenă. A sângerat sufletul în mine, suflet de vioară, când am reuşit să adorm un vis măcelărit de crampe şi orgolii. Şi m-am făcut că mint, dorind să nu îmi pese. Această frustă rană a eu-lui strivit prin crasă lipsa de comunicare e prost disimulată în ceea ce pare că îmi doresc cel mai mult. Şi da, aici e bine c-am ajuns!

Viaţa ca o răsplată

Un drum frumos, oarecum. Dar şi puţin cam întortochiat. Nimic de renegat. Perseverenţă şi răbdare, înţelepciune în cele din urmă, iar toate acestea versus ipocrizie. Caut încă, spre marea mea ruşine la patruzeci de ani, înţelesul concret al unui răspuns pertinent la o întrebare samavolnic de simplă: cum? Toate nimicurile care îmi macină cotidianul, efectiv nu mă pot atinge. Doar mă consum şi, probabil nu pentru mult timp de acum înainte. Sunt lipsit de scrupule când vine vorba de sacrificu. Mă doare în dreptul celui asemeni mie dar nu am nici un strop de compasiune sau, măcar condescendenţă faţă de victime ale spectrului vinovat din acest sistem de valori. Nu mă minţi pe mine, nu mie îmi faci acest rău, pentru că eu l-aş accepta dacă l-aş şti. Ţie îţi faci acest rău, pentru că nu vei găsi vreo scuză, pentru că nu vei putea să te ierţi. Şi cum se face de le ştiu eu pe toate*? Poate sunt vreun medium. Dar dacă nu sunt, am ajuns aproape sigur, la nivelul de conştiinţă care să îmi permită, dacă nu pot ignora ceea ce se vrea a-mi fi potrivnic, să văd soluţia care depinde de mine în contextul nuvelistic al scopului final. Şi, în plus, eu cred în dreptate, în echitate divină, în soartă!

Florile în ploaie

Şi paşii noştri ţin un ritm de împlinire. Se caţără încet dar parcă sigur, astăzi, dintr-un pământ mai reavăn decât în alte zile, o linişte  bogată în tot atâtea vise cât s-au lăsat în groapă mulţime de suspine, trădări şi amintire. Se aud peste toate, picături repetate ca un şir integral despre clipe tânguite departe de tine. Privesc la ramuri, înfrunzite încă  doar puţin mai mult decât o părere şi, le admir îmbrăţişările deschise, nu doar către lumină dar şi către înalt. Şi te iubesc pe tine, petală amăgită de-o viaţă parcă tristă, tu zâmbet de lumină şi lacrimă de suflet, tu pacea întrupată a rătăcirii mele!

Prin cuvânt, însăşi primăvara

Am ponegrit adâncul prea limpede al propriei dorinţe. Ca o nimicire în sine. Spre-a mi-o însuşi. Distincţia şi aplombul discuţiei, au săvârşit parcă un pact al toleranţei. Dincolo de mine, oarecum în spatelele lipsei de coerenţă, fără scrupule dar nu şi fără patimă, măcar pe alocuri, înţelesul greoi face drumul dus-întors între minţile noastre. Creierul parcă încins sub solicitare, cuminte în fapt, vrea deja să doarmă. Şi somnul lui ameninţă să nască un regn întreg de clipe prin suspine.

Sevrajul binelui

Am prea ştiut de la ceea ce încă pot numi un bun început, cum stau. Probabil unele guri rele vor numi greşeală faptul că am acceptat. Nu am fost totuşi, întru totul de acord iar acest fapt a fost, deasemenea public. Iar dacă mă menţin măcar cu tonusul de acum, îmi voi striga în gura mare lipsa de greşeală. Sunt receptiv la orice discuţie dar pe bază de argumente.

Ultimul blestem

Sâmbăta pomenirii. Amintire cu lacrimi, iarnă cu sânge, an pentru suflet. 

Doamne, mă iartă 

şi pentru păcatul 

despre care ştiu că îl voi face.

 Dar cu gândul şi cu inima toată

 îmi doresc

să se odihnească în pace!

Blestem pentru drumul pe care-ai luat

 cu tine, din părintele care sunt,

Parte grea şi zile pe pământ,

Puiule de om, acum probabil, înger sfânt.

Şi n-am să pot, nici dacă vreau, să uit

Cu câtă ură mi te-au rupt

Din braţe-a doua oară.

Pentru că erai visul superb

al destinului întreg.

Acum din mine strâng 

fărâme

Să pot să merg

mai departe

Să nu mă dărâme

ura şi, vina de-a nu fi gândit

cum poate o mamă

să ucidă un prunc

pe care cândva l-a dorit!

Ţărână facă-mi-se gura

dacă mint!

Dar facă-i-se ochii lepră

dac-a ştiut şi-a urmărit

ce face!

Romantic urban

Lumina grea, neverosimil de apăsătoare. Încă dimineaţă. Şi iarna îşi refuză încărcarea propriului sine. Un moft ancestral al fiecărui moment bicisnic fără tine. Mintea parcă se pregăteşte de o corvoadă casnică. Îşi suflecă aproape tacticos, mânecile largi, mirosind a fum şi portocală. Înhaţă un burete nou, de anul acesta, îl udă bine în starea de împlinire şi se apucă de frecat gânduri. Le curăţă până la miez. Cu grija permanentă de a nu le zgâria din greşeală. Apoi le clăteşte şi parcă le glazurează prin fiorii inimii. Iar când, în cele din urmă sunt curate şi suficient de strălucitoare, le risipeşte în acest spaţiu virtual, fără amintiri, fără promisiuni, doar percepţii ale dorinţelor, edificii ale firii. Sentimentul de bine!