Recipisa aceleaşi monede

Primesc dăunăzi un simbol al lipsei de comunicare. Dar singur se dădu de gol şi, irosit de pierderea prea mare a inocenţei vergine candidă, a-mbătrânit în sinea unei clipe cât altfel s-ar fi bucurat de viaţă încă vreo zece-cincisprezece ani de-aici înainte. Şi nici nu sunt mândru de mine, puţin. Mi-e inima cât un dovleac şi stă să epateze în cel mai năstruşnic joc al istoriei, reversul medaliei sau legea înţeleaptă a talionului. Deja iubesc această cutumă a fărădelegii morale, devenită absolut legitimă în sens invers, ca răzbunare. Pentru că viaţa nu poate fi doar după cum au alţii chef să fie şi există dreptate iar cine se încăpăţânează să mintă cu privire la asta, să plătească, să simtă, să se chinuie până moare! Ştiu sigur că mesajul corupt, de-a dreptul ingrat, la care răspunde încă, nevinovată biata copilă, nefiind de la mine dar vizîndu-mă fără dreptul la replică, într-un timp care se apropie cert - o să-i repugne într-o asemenea măsură încât îi va desfiinţa noţiunea de mamă din propriul sistem de valori. Eu voi fi tot aici, permanent de partea ei şi am o cantitate incomensurabilă de răbdare, nutrită în seva convingerii că funcţiile de cogniţie le-a moştenit de la mine! Să nu se amăgească cineva că mă consum, că ar fi acesta vreun stres sau şi mai patetic, jalnic de-a dreptul, că aş putea să vreau să renunţ! Iubesc iubirea, îmi place să scriu, vreau să dansez şi să cânt, dintr-o cauză foarte simplă: ştiu că aşa cum e dat să fie, va fi bine!

Dialogul clandestin

Noţiunea penumbrei se aplică şi în contextul fizic al miezului de zi. Cum eşti? Nu pot vorbi pentru că mă priveşte! Şi contează? Totuşi, dacă aş avea ID-ul tău de net sau o adresă mail, ar vedea şi asta? Dacă am grijă, nu! Iată-mă! ...Şi aş putea continua cu rânduri care s-ar citi cursiv în cel puţin o jumătate de oră. Din fizionomie, din maseteri aproape contorsionaţi, din gestul de a feri faţa atunci când sunetul nu scapă tocmai pentru că îmi este atât de familiar tonul minciunii, încât pot lesne a fi acuzat sau blamat, mai exact, pentru paranoia. Apoi, prin viu grai, autodenunţul: mi s-a confirmat. Sunt vinovat de a nu o face mare şi tare atunci când vreau să mi-o trag. Ce ruşine! Sau, nu neapărat. Am dovedit că se poate şi altfel. Nu mi se poate reproşa că am refuzat asta, în primul rând pentru că nu mi s-a cerut, iar apoi, dacă ar veni vorba de orgoliu, ar trebui, cred eu, să mă satur de ceea ce pretind, absolut îndreptăţit şi, culmea, nu îmi lipsea până să mă leg singur la cap, iar pe urmă, mai exact, în cele din urmă, ca un nou început, aş putea face să se ivească cel despre care susţin eu că sunt. Dar eu, tocmai de aceea TE IUBESC, pentru că ştiu că pot să te conving să fii cea care vreau să mi se fie, tot cam atât de uşor pe cât ţi-a fost să afli că pot să-ţi fiu ce vrei să ţi se fie!

Grandomania ca nadă

Sunt perfect. Recunosc adeseori asta în minte. Dar mă refer la orice altceva înafară de fizicul meu. E o poveste interioară. Este, pur şi aproape foarte simplu, vorba despre ceea ce simt. Nu m-am ferit să recunosc pe litere un viciu, deoarece nu mă tem de o judecată pe bază de argumente. Dacă regret ceva din ce am făcut, atunci este vorba despre faptul că nu voi reuşi să mai mănânc vreo pizza fără să îmi amintesc şi cât de slab am fost în acea zi de primăvară, parcă miercuri, martie 11. Şi doliul acelei zile, cu un întreg bulevard bucureştean la dispoziţie, este mai neîmpăcat decât joi 10 aprilie 2007 când mama lui a decis să ucidă primul meu născut. Era însă vorba aici, despre cu totul altceva. Eu nu aş face un lucru despre care să am cunoştinţă, chiar sub formă de bănuială, că ar face cuiva o cât de mică neplăcere, doar de dragul de a face ael rău. Nu pot! De aceea consider că sunt perfect. Dacă ar gândi, evident imposibil, toţi ca mine, ne-am face mult mai puţin rău unii altora. Şi nici aici nu sunt pe deplin satisfăcut că am ajuns. Inima îndrăgostită a fiinţei mele, trece, la modul absolut patetic, printr-o penitenţă lacrimogenă. A sângerat sufletul în mine, suflet de vioară, când am reuşit să adorm un vis măcelărit de crampe şi orgolii. Şi m-am făcut că mint, dorind să nu îmi pese. Această frustă rană a eu-lui strivit prin crasă lipsa de comunicare e prost disimulată în ceea ce pare că îmi doresc cel mai mult. Şi da, aici e bine c-am ajuns!