Cuvinte de iubire

Şi mă prinde uneori o lene, încât sunt cât se poate de mândru de mine acum că nu i-am dat ghes. Mi-e bine. Această vehementă constatare se vrea tratată ca atare în contextul aplecării totuşi, asupra scrisului aici, sau oriunde. Mă încarcă de glorie sentimentul responsabilizării pentru că sunt în măsură să contorizez, în cele din urmă, mai multe dorinţe împlinite. Nu eşuează ele, când rămân doar în faza de formulare, dar se sfărâmă în mine, cu fiecare eşec, puţin din ceea ce definesc prin starea construcţiei de sine, a eu-lui primordial prin convingere. Iar dacă nu aş fi reuşit aici să îmi mobilizez resursele, în multe cazuri ar fi rămas pierdute, plânse, date uitării. Ca o motivaţie în orb, de această unică dată, poate, iubirea se maturizează în propriile fapte.

Vioara norilor din gând

Apleacă sensul gurii tale spre inima căderilor în doi. Acoperind cu ploaia verii, timpul, rezumă-te la ceea ce ne lasă goi. Trezeşte pasiunea cuvântului din crengile destinului atârnat acolo pentru noi. Şi nu mă lăsa deloc să te chem către mine, aşa cum nu mai pot înghiţi la fel de întreg ce deja am mâncat. Aşa cum nu mai pot fi cum deja sunt sau am fost. Fii doar aici, pentru că ne stă bine împreună. Te iubesc pentru că te simt şi îmi lipseşti pentru că nu te ştiu! Dar, să faci bine să nu îţi doreşti absenţa ce ar putea să dea motivul de a cere, pentru că sunt destul de tânăr încă şi o voi face (a cere adică) dintr-un adânc ce-atinge corzi ale căror vibraţii nu pot fi refuzate! ...Aproape niciodată!

AMINTIRILE NU DOR, NU OBOSESC, DOAR EXISTĂ

Iubita mea are nume de floare. Nu prea înţeleg eu întotdeauna diminutivele, dar probabil că au şi ele un rost bine definit, măcar şi pentru că persistă în vocabular de o gaşcă de vreme. Nu m-ar mira să creadă că iubitul ei e puţin zombi. Îi simt reacţiile şi aşa îmi e bine, chiar şi atunci când nu îmi convin. Aş putea face o apreciere extensivă, balanţa s-ar înclina spre gândurile mai degrabă inutile, decât constructive şi, ar fi cam în limita de ponderabilitate cu tot ce îmi trece prin minte la modul incriminator. Mi-e teamă oarecum de comparaţii dar nu atât de cele pe care le-aş putea face personal cât mai ales de tot ce ar însemna să îmi stârnească reacţii argumentate pentru modul meu de a fi. Pare ambiguu, în cel mai bun caz. Mă opresc deocamdată aici dar vreau să revin curând!

SEMNELE LIMBII

Cuvântul devine împleticit şi nu mai poate fi sacru. Acurateţea în exprimare este compromisă la marginea perceptibilă din timpul vârstei fragede a individului. Şi resimţim apăsarea comentariilor aride ale ideilor despre autorii cărora doar ne putem imagina că ştim câte ceva. Sunt oameni, de-a lungul, aşa cum îmi place să spun, istoriei naturale a fiecăruia din noi, care ne urmăresc prin marca lăsată dezvoltării noastre. Amprenta individuală reprezintă de fapt un conglomerat al unor resturi, preferabil remarcabile, din semantica sinelui, conştient şi voluntar în mai mare sau mai mică măsură, cu imnplicarea genetică personală dar şi, în acelaşi context, ca o resursă a unui deziderat născut din setea habituală a puterii fiinţei de a se adapta.

Sinele ca definiţie

Suntem ceea ce facem.  

Merităm ceea ce suntem.

 Ni se întâmplă ceea ce ne refuzăm din tot ceea

ce considerăm că ni se cuvine. 

 Ni se cuvine cât suntem în stare singuri să facem!

Păpuşa de lut

Se îmbracă în cârpele vechi dar curate ale sacului ros de atât de prea multe drumuri. Şi miroase a cânepă uscată la soare. Ochii păpuşii sunt din cărbune, negru, acid, ca o flacără moartă. Are picioarele ţepene, blocate drept în unghi ascuţit. Fără bază de sprijin. Fără echilibru. Se expune ţinută în pumn, ca o bucată de carne tocată, într-o pungă transparentă, legată la gât. Şi cum arşiţa îngălbeneşte iarba peste care trece, pasul cui o ţine în mână, transformă locul în putreziciune. Apoi braţele ei, nu au nici o artculaţie, dar cel mai bine o aranjează poziţia cu ele împreunate în faţă. Probabil şi pentru că tot astfel a găsit ea cel mai bine de cuviinţă să îşi aşeze propriul copil. Deşi eu aş vedea-o foarte bine şi cu mâinile la spate, cu brăţări grele, metalice. Dar eu sunt crud şi răzbunător, deci nu se pune. Adevărat că mă doare şi totuşi, uneori, am singur impresia că se găseşte câte cineva care să creadă că îmi şi place. Dar nu comentez. Atât că mi-e dor şi ciudă îmi e în aceeşi măsură că nu pot sau nu ştiu cum se face să îi fie copilului cum vrea să i se fie, din tot ce mai ales nu ştie!

OPERA (de la marginea) EXTAZULUI

Aşteptare pe muchia anotimpului. E vară oarecum pe străzi. Din minte se desprinde şi topeşte asfaltul, căldura nebună ca o tortură, dar numai la exteriorul storurilor trase. Aici picură penumbra vorbei de duh, cu lenea care doare. Somnul în lesă, bine dresat, ţine pasul cu viciul stagojiu al sevrajului meu de acum. Mi se afumă parcă privirea. Gândesc la bicicleta nevinovat zăcând abandonată prin măsura lunilor de peste an, în subsolul prea accesibil sentimentului de disconfort din cel care sunt. Şi găsesc în asta o speranţă de a reuşi să spânzur nişte timp inert al vorbei dintâi!

SECVENŢA LUMINII

Pândar în propriul ghem din trup, contorsionatul creier al fiinţei, se expune la modul aproape frivol, reacţiilor provocate de vise amputate barbar, repetitiv, undeva la marginea prăpăstioasă a limitei de suportabil. Această limită care parcă se upgradează în ciuda tuturor promisiunilor sinelui. Lungimea de undă, pe unitatea de timp, pare doar o licenţă veche şi, pentru cunoscători, genială la vremea ei cel puţin. Mi-ar fi comod să cred, superficial privind realitatea, că inima nu are atât de multe valenţe în a discerne sacrul de adânc şi utopia de un dar prin lege. Dar poate se vor cerne în curând iluzii clandestine de ropot şi dorinţe. Furtuna sortită să spele cuvântul, găsească deja sufocat sentimentul de ură şi saturat pe cel de sete de răzbunare! Pentru că trebuie să vină această pace, liniştea o anunţă şi mai presus de atât, vinovăţia lipsei de speranţă către mântuire! Iar dacă tot nu mai contează şi mai nimic prin comparaţie cu asta, nu e de pierdut, sentinţa pare uşoară, doar până la sfârşitul acestei stări de lucruri şi de fapt. 

RĂBDAREA MEA CEA DE TOATE ZILELE

Ram după ram se extinde şi se ridică după lumină mandarinul bătrân în ghiveciul de lut. Doar o singură cană de apă pe săptămână şi soare din plin la fereastra privirii lui terne din marginea balconului mut. E liniştea verii o pacoste grea din adâncul semeţ al tumultului meu încărcat de atât de prea multe şi parcă aceleaşi prea vechi teoreme de demonstrat. Adevărul ustură gâtlejul însetat şi arde caustic stomacul flămând al victimelor secolului acesta de minciună. Dar nu mă tem şi nu mai caut soluţii regeneratoare, devine pur şi simplu o rutină a imitaţiei, în care domneşte legea talionului!