E viaţa reală

Se aleargă pe sine, gândul rupt şi umblă despuiate, într-un crepuscul vinovat, rânduri cu picioarele goale, peste cioburi de imagine. Aşa cred eu că s-a născut fericirea. În marginea pădurii, pe drumul dimineţii reci, la poalele muntelui. Poate că verde a fost întâi. Sau, parcă cerul. Sunetul şoptit al izvorului promis. Respiraţiile noastre accelerate de aleea întreruptă în liniştea ei doar de trunchiuri smulse de o furtună parcă din alte timpuri. Şi ochii tăi! Iar acum universul gravitează pentru mine, în jurul tău. Ca o semantică a firii, lumina se cramponează privirii celui care sunt, ca roiul de matcă, în conceptul larg şi deplin al fiinţei de tine. Adorato!

Amintirea vieţii din copilărie

Ard umbre. Vremea e de groază. Toamna pare un templu. Mă intrigă un status tranzitor. Şi mi-am propus, totuşi, să învăţ pederost cât mai multe dintre variantele posibile. Nu pare posibil, dar se întâmplă să cadă peste toate, răbdarea tipului care parcă nu aş mai fi eu, deşi mă reprezintă mai bine decât oricând, mai eficient decât niciodată. Sunt, eu însumi, cum îmi convine să fiu.

INIMA CRINULUI SAU SUFLETUL VIORII

Sunt nestematul trunchi al gloriosului acest acum. Mi-e frică de lumină-n întuneric. Am ochiul format şi gândul meu spart revede fiecare clipă de risipă. Eşti martorul gol al iluziei fade. Mi-e inima grea de praful din ceaţă. Aştept contopirea din mine cu spaţiul şi el se-ncadrează vulnerabil în eu. E vina minciunii şi patima crede, sunt urletul mut al şopârlei când moare. Dar port în mine tâlc de căprioare. Şi toate cărţile se încăpăţânează să se împrăştie pe faţă ca un deziderat la paguba din viaţă. Căci n-am ştiut, sau n-aş fi vrut să ştiu nimic din cât ţin minte şi sunt viu. E atât de târziu. Eşti atât de frumoasă. Atât de dincolo de tine, de adânc, de înalt, de departe de cel care sunt!