DIN NOU INSOMNIAC

Se aprind ochii în cap şi simt că plesneşte. Şi nu e de azi. Ba şi mai rău, simt că nici mâine nu se va termina. Pe de altă parte, poate fi scos şi un bine de aici, pentru că am timp şi liniştea necesară de a îndrepta gândurile mele spre ceea ce rămâne constant de rezolvat, adică deficitul de comunicare în cadrul restrâns al peşterii. Şi numesc astfel un loc de proximitate al sufletului, dator parcă prin definiţie, iluziei binelui. Pentru că dragostea este, până la urmă binele suprem!

Invazia trezirii

De fiecare dată, parcă aceeaşi placă stricată. Doar anii mei nu sunt la fel şi nici vreo scuză nu poate fi aceeaşi. Nu mă mai satur şi, practic de fiecare dată mi-o iau mai urât, mai mult, mai îndesat ca să pot duce. Sunt totuşi puternic şi iar îmi pare că tot mai pot să suport. Oarecum distrat, îmi aduc aminte că mi s-a reproşat că răul la mine vine din reacţie. Distrat pentru că la acest moment gândesc într-adevăr să reacţionez. Dar nu, aşa cum am recunoscut de atunci, acesta este adevărul. Şi dacă până acum reacţionam aproape involuntar, reflex probabil, sunt curios, la modul teoretic măcar, cum va fi perceput răspunsul meu, cel puţin la ceea ce urmează a fi dat să se întâmple. Pentru că de azi înainte voi refuza a cantona în mine replica de aceeaşi măsură a gândului, a vorbei, a faptei incriminate! Nu pot fi dacă nu iubesc dar, nimeni pe lume nu mă poate împiedica!

Poemul drumului dus

Mi-e somn de tine, margine chircită în visul meu lipsit de mângâiere. Astup urechile în timpul cast al amăgirii şi, reculeg prin cel care sunt, momentul satisfacţiei în rânduri. Adânc, în tânguitul tău de prunc, îmi legăn clipele de spaimă dar nu prea strig. Şi sunt nătâng, de-atât de multe prea şoptite valuri. Mi-e dor de mine să descânt nisipul peste care, cînd eram doar noi, păşind, credeai că-ţi voi putea vreodată spune, cu gura plină de sărutul tău, la răsărit, sau în amurg, sau la amiază, că totul e perfect în jur dar că nimic nu mai contează. Eu n-am ştiut, tu n-ai mai apucat s-auzi şi suntem amândoi şi orbi acum şi, muţi şi surzi!!

Laşitatea limbii

Pentru că tace. Dar sentimentul încă aflat în agonie, goleşte creierul mahmur de tragica obedienţă. Şi lacrimile care curg se vor în altă parte linse. Mi-e cam egal dacă se naşte monstru sau înger, copilul convertit în răzbunarea firii. Nu sunt îndeajuns frustrat să pun la capăt piatra provocării. Arunc mănuşa singurului of şi cer îngăduinţă trupului când doare. Iertarea lui înseamnă altă sălbatică şi nemângâiată căinţă. Din somnul snopit în bătaie de gânduri, îmi creşte în ochiul pângărit de o bolnavă grea şi crudă, precum o bestie cu arbore genealogic pur, inconsecvenţă, minciună, prefăcătorie. Spre tot ce se ascunde în mocirla duhnind a gunoi de grajd, a leşuri uitate vara în câmp, ridic blestemul puterii prin sârg şi sacrificiu de sine, de-a nu mai fi, de a nu mai putea nici să fie uitată, în glumă, în vorbă, în faptă, ticluirea destinului mut!!!

Aventura liniştirii

Prin zarva de frunze parcă poftind a deveni ruginite, se întinde la soare, ca un val târziu al timpuriei toamne, rândul crestat ce urmează în taină, a fi prădat la modul productiv, de poama lui cu zeamă bună, dulce, îmbălsămătoare. Asta era ieri dimineaţă. Oricât am prezis ploi şi furtună, vara şi-a prelungit adevărate tentacule acaparatoare. Iar acum mă dor şi capetele firelor de păr, dintr-o încordare musculară probabil revoltată pe lipsa de antrenament. Bătut la milimetru dacă aş fi fost, aceeaşi stare aş fi descris. Mi-s mâinile umflate ca de cortizon. Dar, una peste alta, a fost atât de frumos, parcă mai frumos decât anul trecut. Aşa că restul va trece după un masaj bun şi un duş fierbinte, în ordine inversă!

Niciodată autocritică

Sunt răvăşit în pârgul dorinţei. Pentru că am prea ştiut la fel ca şi acum, ce vreau. Şi nu mi-e greu să urmăresc aceasta. Doar pur şi simplu chiar din păcate, mi-a devenit la îndemână să ignor. Nu sunt eu o persoană nihilistă, cred. Totuşi mă sperie puţin istoria naturală a evenimentelor din viaţa mea. Adică, percep mai difuz decât realitatea în sine, scopul pentru care sunt date să se întâmple atât de multe. Şi, da, ştiu, sensul în esenţă se poate traduce idiopatic prin ÎNCERCĂRI!

JURNAL

S-au strâns prea multe zile parcă, spre-a mai putea să sper că poate fi şi simplu şi coerent şi, oarecum într-un acord de simbioză clară. voi încerca măcar, să cred că timpul petrecut departe de tine, rând de gând, ori gând de rând, ar fi putut să limpezească, să aşeze, aşa ca un vis cantonat memoriei, idei ale perspectivei principiului de-a fi! Mi-e încă sete de muzică iar versul trupului ei încă îmi hrăneşte aşteptările. Până voi reuşi a încheia de recitat poemul despre o nălucă podoabă, oglindind privirea în nemărginirea de senin, nădăjduiesc să-mi crească aripi, spre-a mă putea ridica peste lipsa de curaj, apo să îmi găsesc dintr-un adânc mocnit, cuvintele-nspumate în buza mării reci, ca tot ce se percepe fierbinte, să pară biete silabe şi scurte şi seci. Atunci plimbarea gâtului în valuri va duce limba mea de sare din pasul întrerupt al plajei caste, în creierul nisipului strident al tuturor clepsidrelor celeste.