Umbra destinului

Din părul tău am învăţat să culeg vise. Am aşteptat să vrei şi am răbdat să nu. Dar am clacat în patimă. Mândria, orgoliul deşănţat, s-au mocirlit de mâna mea. Sunt victimă a mizeriei în care se sparg urmările istoriei prea recente, în sine. Te aştept lângă cel care sunt şi mă bucur cu entuziasm la fiecare semn de la tine. Din afară îmi pare că eşti o pacoste, din interior te percep ca pe zâna de la care am plecat aproape mâncând pământul. Sunt stările pe care le-ai anticipat. Dar eu nu mai pot fi sigur că sunt persoana pe care ai lăsat-o să se depărteze de tine. Sufletul meu de vioară, cum învăţasem să-mi placă, s-a spart. Totuşi în părţi destul de mari, astfel încât să pot spera că am putea reface întregul, hidos dintr-o perspectivă mucalită. Romantic până la modul boem, din unghiul de vedere al celui care purta odată, barbă şi plete. Şi, doamna mea, te voi topi în săruturi, te voi strivi în sincere îmbrăţişări. Pentru că dorul de tine, de fiecare clipă lângă tine, mă aduce în stare de brută! Dar lasă...

Refuzul vinovat

Eu mint pentru tine. O mint pe mama. Iar tu mă consideri prea tâmpit ca să pot înţelege felul tău de a fi. Nu e asta! Nu ţi-am cerut să fii într-un anumit fel pentru mine. Probabil scuza ta pentru faptul că îmi ascunzi, fără să recunoşti, că mă minţi de fapt, scuza ta, spuneam, este probabil că îţi e teamă de reacţia mea. Nici asta nu e. La început nu îţi dădeai seama. Acum s-au adunat prea multe, asta cred şi, au legătură cu faptul că am avut de la început dreptate. Nu poţi efectiv înţelege cum, dar percepi şi tu cumva că efectiv simt. Şi, aş putea să te învăţ. Dar nu cred că vrei. S-ar prea putea să nu-ţi pese. Şi totuşi, chiar dacă ai putea la un momentdat să accepţi, convingerea mea e că nu ai vrea, că  nu vei face nimic, nu vei schimba nimic pentru că e în firea ta. Te minţi pe tine dacă, apreciezi din toate, că ar putea fi vina mea. Greşesc în multe feluri dar nu ai nici un argument pentru care mă minţi pe mine. Dacă eu te voi minţi pe tine, nu voi mai fi eu. Nici nu îţi va părea prea grav dar ştiu de ce: nu vei cunoaşte niciodată efectele unei astfel de metamorfoze. Paradoxal va fi că, fără să fii în cunoştinţă de cauză, va trebui să îţi asumi. Iar eu voi râde în sinea mea. Pentru că atunci nu va mai conta ...pentru mine. Şi acum să îţi arăt cât este de simplu! Dacă vreau pentru că trebuie, nu mă prea rog de tine. Nu mie, ţie atunci îţi va fi greu. Dar nu ar trebui să mă refuzi într-un astfel de moment, pentru că eu am deja toate motivele tale pentru care o faci. Iar când te rog, e simplu, poţi refuza dacă rezişti. Adevărul este întotdeauna numai unul singur. Iar dacă se spune în multe moduri, deja se ticluieşte o minciună. Iar venind de la tine către mine, este, deocamdată doar incorect! Îmi e greu să accept, dar inima mea refuză a bate altfel, dacă nu mă poţi iubi  măcar nu mă mai minţi, nu îmi mai ascunde adevărul. Încă te rog! Altfel devine foarte simplu, simt şi nu spui, probez şi ...nu mai am nimic de pierdut!

Răstimpul fericirii

Clipa frivolă a propriei singurătăţi, golită interior de sentimentul mucalit al reproşului în sine, se transformă, la modul academic, în picăturile sacadate ale tocurilor ei pe treptele flămânde de dorul de acasă, împreună. Rănit, la modul organic, devastat în sine de un orgoliu cu grad subliminar de toleranţă, minutul aşteptării coboară în suflet ca o traducere ieftină a noţiunii de necesitate. E ca şi cum într-o luptă fără speranţă, credinţa suprimă durerea înfrângerii.

Ritmul fără Rimă

Valul prea alb îmi face sufletul să tresară. Tălpile ude de o încordare semeaţă, nici măcar nu mă mai dor, au amorţit. Alunec în sus şi hăul pare să se spargă spre a primi exuberanţa celui care sunt. Sunt rătăcite în mine rocile mărunte dintr-un ţărm niciodată ales, dar poate renegat cel mult o singură dată. Iar când se vor spulbera definitiv, sinele îsi va fi negat întreaga expectativă de nocivitate şi eu voi deveni mai bun pentru tine, pentru că meriţi. Deja sunt!

POEM BENIGN

Se cutremura iluzia unei rugăciuni. Un pic doar, înainte de a fi împlinită. Dar, cum Pilat a ştiut să se spele pe mâini, probabil doar ca să nu mai dea mită, credinţa acestei religii a cramponat la poarta acestui mileniu, un vârtej superb de întâmplări trufaşe, spre a îngenunchia, în cele din urmă, potopul. Şi, însăşi Pronia cerească a coborât în templul meu de zile şi iubire şi te-a adus pe tine, fericire!