Inima se agită într-o limbă vulgară. Din tot vocabularul pestriţ al propriului trup, lângă mine şi uneori chiar prin cel care sunt, aleargă parcă vânate de respiraţia în gât a unui argument auster, cuvintele lipsite de logica inevitabilă a firii. Pe sufletul incandescent al adaptării la promiscuitate parcă, se perpelesc istorii cu îngeri, cu zâne, cu prinţese, cu regi şi cavaleri. Sunt, din nou, hăituit de o clipă nefastă a realităţii prezente. Şi, ca şi cum sau ca şi când, nimic din toate astea n-a fost dat să se repete, pluteşte în aer promisiunea celui mai vag şi mai banal echilibru. Deşi mi-e absolut egal, între ele aleg acest deziderat, de perspectivă impersonală, în detrimentul sarcasmului parcat pe chip de zâmbetul pribeag al unui nivel mai înalt. Surpriza va extinde marginea inoculării doctrinare, la limita de plus valoare a lipsei de comunicare.
