ASCULT LUMINA

Semeni cu bicisnicia sorţii, Mărite Soare! Nu vreau să îţi aduc aici vreo critică. Şi nu voi face reproşuri şi, nu mă voi plânge aici de capriciile unui destin în care nici măcar nu cred. Dar îmi rezerv, la modul decent, dreptul de a remarca din când în când, măcar, câteva aspecte sincronizate parcă. De aceea mă şi consider un tip norocos. Sunt fericit că am fost născut sub semnul tău şi cu girul, probabil, al credinţei desăvârşite, nutrită prin hărăzire de gene ale supravieţuirii strategice. Doamne mă iartă! Iar mâine va fi fost târziu să fac tocmai această remarcă, fiindcă va fi trecut clipa în care eu însumi am conştientizat. Iar dimineaţă, astăzi, ar fi fost prea devreme, întrucât nici nu aveam curajul să visez la o atât de filozofică remarcă, în contextul tumultuos al cotidianului aliniat rutinei satisfăcute de ocupaţia profesională!

Prieteni adevăraţi

Eu vin la clipa ta risipă şi, nu voi vrea să te disper, doar roagă timpul să îngâne în noapte zorii cu mister. Sunt vântul care înfiripă dorinţa ta de până ieri şi vreau să-ţi port pe-a mea aripă, un gând de ziua ta şi,-ţi cer, să mă plăteşti în gram de aur şi kilogram de diamant, la fiecare gest cu lacrimi pe care-l storc din ochii tăi. Să ningă îţi mai cer, nicicând. Să fie numai primăvară, să fie numai verde crud, să ne găsim o altă gară de râs, de chiot şi de cânt. Şi vreau să ai, ca dinspre mine, un gând frumos, un dar subtil, o viaţă fără de suspine şi vise grele, fără chin!

POVESTE DE ÎNCEPUT

Supinul ca o remarcă. Din timpul renăscut al vârstei ca o risipă, talentul scriitoricesc mi se clampează în dreptul prematur şi prinde la mijlocul gol, tânguitul aproape sinistru al păsărilor mici, închise, de generaţii întregi, între zăbrele colorate totuşi viu, în colivii cât, parcă sunt şifoniere întregi cu amintiri de cârpă care ard. Am decorat pridvorul luminii de la mine, spre bezna visului tău, cu supleţea creştină a sărbătorii de azi. Dar în zadar se-ncheie o săptămână luminată, tu, prea copilul meu eşti tot un preţ şi-o vină de plătit! Mâine nu vei putea să fii mai fericită, fiindcă vei simţi, mai abitir cu fiecare clipă petrecută peste această greşeală, durerea fratelui tău, ucis cu sânge rece, cu ochi de crasă avariţie, cu priviri criminale, de a voastră mamă. Şi păcat, dar cred că-i este dat să sfârşească sub "grija" mişelească a celui pe care l-a ales să-ţi fie tată. Păcat că nu va apuca să ţi se spovedească. Bunica ta şi mama ei, persoana necurată din viaţa ta de înger, a încheiat prea repede socoteli vinovate. Altfel ar fi dus împreună blestemul ostoit al acestui adevăr. Şi-am să mă tot repet, până vei înţelege poate, că nu doresc eu răul cuiva, doar binele tău. Şi nu pentru mine sau fiindcă vreau eu ceva, nu mie îmi este mai rău că nu vii, ci ţie îţi este şi tu vei alege, iar eu sunt acelaşi, poate puţin mai sărac, vorbind despre timpul pe care mi-l fură cu tine. Şi n-o să-ţi urez "LA MULŢI ANI!" nu pentru că nu vii să-ţi ceri iertare, nu pentru că nu vii, nu pentru că minţi, doar pentru că îi iei oarecum apărarea unei făpturi care ar fi trebuit de mult să fie decăzută din dreptul de-a fi mamă. Şi-ai să remarci o formă relativă, prin care vreau să pricepi ceea ce eu ştiu, anume că nu este nici vina ta şi nici o alegere pe care ai făcut-o în cunoştinţă de cauză, ci doar o alternativă extremă care îţi este practic impusă. Şi totuşi sunt faptele tale, aşa că trebuie să răspunzi pentru ele. Asta numesc eu educaţie. Dar astfel de crâmpeie de urmat, nu vei putea primi de la doi orfani născuţi în patima lipsei de caracter şi fără picătură de bun simţ la adresa ta şi a vieţii în general. Iar tu, ascultă-mă cu atenţie şi reţine, nu vrei să ai de-a face cu mine, cel care pot fi chiar din postura de tată, dacă mă superi, pentru că doar întâmplător nu ai reuşit încă!

Seara de ajun aniversării

Aş vrea să pot, pentru mâine, să scriu cum simt. Nimic nu ar mai fi măcar comparabil, de până mai ieri. Dar mi-e rece inima, pentru că ea, copila, aclamă în gura mare că mă vrea un străin. Şi nu sunt pregătit să renunţ să mai lupt. Nu ştiu încă în ce măsură am cuantificat până acum dorinţele mele de-a surda, dar este sigur faptul că deja s-a îngroşat gluma cam peste limitele de răbdare ale oricărui tip, fie el mai puţin irascibil decât mine, ca structură a personalităţii... Şi am privit puţin cam detaşat cum se bat persoane cu armele proprii, luptând aparent fiecare cu sine. Anul trecut am scris despre acest gen de masochism. Dar astăzi revin şi, în parte îmi recunosc aici eroarea. Evident nu masochism se numeşte lipsa oricărei clipe de înţelepciune. Nu vreau să pot a mă considera sadic, aşa că nu voi lăsa oameni, de această dată lipsiţi de orice urmă de bună credinţă, a se chinui în propria nevolnicie. Cred, sincer, că faptele mele care urmează, ca implicare în ceea ce ştiu despre fărădelegi, se vor materializa în final prin meritul meu de a fi în esenţă un om îndurător şi bun. Dintr-un destin pângărit în suita de evenimente ale tristei amintiri, voi folosi totuşi forţa de a parcurge, peste toate încercările potrivnice, calea unui ţel minunat.

La mulţi ani, cu drag, nepoţică!

O rază aproape timidă dintr-un soare totuşi vesel al unei primăveri pitoreşti! De ziua ta, frumoasă mică şi departe, mult noroc! Să vină peste tine, aşa cum îţi doreşti, aşa cum îşi doresc ai tăi pentru tine, bucuria vieţii trăită în plin! Şi îngemănate cu toate aspiraţiile tale, reuşitele să te hrănească spre evoluţia promisă incandescenţei sinaptice, când mintea e liberă, dând descătuşării, sensul vital al binelui suprem! Dintr-un confort personal indus, sinele să ţi se confrunte permanent cu revelaţia intrinsecă a fericirii! Te iubim!

AVEREA VIITORULUI

E vorba despre traiul bun. Şi despre sensul pentru care ne străduim să fim. Acolo unde mintea se urcă mai uşor spre dorinţă, acolo unde motivaţia îşi are practic rădăcinile, undeva în sălaşul tainic al amintirii, se construieşte tot ceea ce are ca timp de conjugare clipa următoare celei prezente. Şi fiecare dintre reprezentările trecutului, în imaginea lor complexă, difuză prin diluarea la suprafaţă, odată cu trecerea timpului, reprezintă în esenţă un combustibil al desfăşurării, în creierul nostru, al tuturor sinapselor urmând a se creea de la prima propagare a unei noţiuni. Nu mă remarc în nici unul din domeniile lingvistice, nu pentru că mă exprim prost, ci doar pentru că definesc la modul ascuns, uşor şi multiplu interpretatin, mai tot ceea ce îmi exprimă ceva!

ÎNGÂNĂ CLOPOTELE

Probabil nu e decât o cutumă. Sunt obiceiuri care au fost deprinse în zonă din vremuri uitate ca începuturi. Şi, dacă în alte privinţe nu sunt întotdeauna chiar în asentimentul prietenului meu din copilărie, de această dată achiesez la motivele lui de nemulţumire. Nu judec eu oamenii. Şi nu contest aici regulamentele scrise. Dar ştiu că pot fi citite cu o mai mare grijă. Cred că există undeva o prevedere prin care enoriaşii trebuie respectaţi. Iar obişnuinţa este a doua natură. Mai mult decât atât, înainte chiar de credinţă, mai bătrână chiar decât religia, a fost, cu foarte mult timp înainte de a se fi inventat scrisul, tradiţia. Pentru că altfel nu am fi avut ce moşteni. Însăşi gena rămâne vie prin bagajul de informaţie transmis de la o generaţie la alta. În altă ordine de idei, totuşi, Dumnezeu se îngrijeşte de bucuria fiecăruia. Altfel nu se explică o vreme atât de frumoasă, la o zi atât de mare, de sărbătoare creştină! Şi muntele s-a aşezat în linişte să ne suporte, cu gândurile noastre descătuşate, cu extravaganţele nostalgiei pentru o necesitate primară, care practic rezidă din setea de sălbăticie. Şi înţeleg aici să definesc fiinţa primară a pădurii, potecile cuminţi ale copilăriei noastre răzgâiate, sentimentul acela de libertate fără griji, al inimii zburdalnice, al minţii exhaustive imediat după pruncie, când totul este permis şi nimic nu poate fi mai mult posibil decât ne trece prin cap.

ŞTAFETA LA SUTA DE METRI

Ibricul plin şi negru, greu şi fierbinte, al tuturor iluziilor mele din zori, îmi seacă somnul leneş, înainte chiar de prima înghiţitură. Cotidianul acestui concediu, se agaţă aproape nevolnic de acelaşi debut în fir de fum şi miros de aer... Din timpul revitalizat al loviturilor sorţii, am învăţat pederost să înghit în sec de pofta răzbunării. Iubita mea, mi-e dor de tot ce n-am făcut pentru tine şi, ar fi trebuit. Dar, te rog să nu te obişnuieşti cu mine, pentru că încă mai am a-ţi arăta din cel care sunt. Doamne ajută să fim sănătoşi pentru că e atât de bine şi frumos alături de tine. Mai alerg la vârsta asta, dintr-o inerţie a voinţei, în parte şi după cai verzi pe pereţi. Tu însă, maă înţelege şi mă iartă, că vreau, de când mă ştiu, mereu câte ceva. Mi s-a reproşat, de-a dreptul făţarnic, în această deja seară, că nu mai sunt în stare să îmi fac un copil. Nu mă deranjează. Dar seamănă a neputinţă din partea celui care face această obsevaţie, pentru că eu, de bine de rău, am făcut doi. Adevărat că primul născut a fost ucis de mama lui. Dar celălalt, spune-se, se teme mai rău de mine decât de orice, doar pentru că aşa a fost învăţat. Nici asta nu e o pierdere a mea. Sunt mai puternic decât încercărie astea. Şi iar mi-e sete şi mi-e greu să accept, dar voi coborî la nivelul acela, când toate se vor fi rezolvat. Până atunci, mai toc mărunt nişte nervi orfani de mamă, pentru că râde mai bine cine râde mai la urmă. Şi promit eu că nu e departe deznodământul acestei istorii. Aproape mă revanşez deja, dar curând îmi vor implora îndurarea şi îi voi lăsa atunci pe mâna fetii! Nu sunt de acord că sunt doar vise, poate dorinţe, însă eu am soluţia. Aceeaşi monedă este cel mai dureros cost. Sunt dator, în final să explic titlul: am sărit pe parcursul postării, de la o idee la alta, exact în cadenţa sprintului menţionat. Când, totuşi va fi dat şi, cursa va ajunge la final, mi-e drag s-o spun, voi fi învingător!

Secvenţa memoriei mov

Pentru că am fost cu primăvara asta la produs. Din geana ei ingenuă, în sufletul meu gol, au picurat şi sânge din amurg şi rouă rece-n zori de aşteptare. Mai treaz ca niciodată, când am visat că prind în braţe ursa mare, ne-am contopit, fiinţa mea de dor cu trupul tău de bună şi, prea frumoasă totuşi, nemărginită, rece, departe greu, nebună, iluzie a fericirii, tu, iubire! Dar nu mai pot să ştiu, chiar dacă vreau să aflu, în care dimineaţă, pe plaja mea cu altul, tu ai ucis în templul istovit la care se-nchinase până mai ieri privirea mea păgână, şi ultima ispită de care încă, noi doi, nu prea făcusem vâlvă. Şi anume, copilul pe care eu n-am să-l nasc vreodată, oricât de mult aş vrea şi eu, ar vrea şi el, nu va putea mai mult decât să-mi spună tată!

REVOLTA INUTILĂ ŞI ROADELE EI BINEFĂCĂTOARE

Am vrut să plâng dar m-a oprit, în miez de noapte, strigătul copilei mele. Atunci am reuşit, fără măcar să-mi fi propus aceasta, să însângerez un neam de orfani. A fost rana în creier a vinovăţiei lor de animale rupte într-o educaţie primară. Iar tu, femeie neutră din templul acutei formări, te erijezi în nonşalanţa responsabilităţii arbitrare, din perspectiva, probabil, a credinţei că NIMENI, nici chiar eu însumi, nu poate fi EU.  Pentru că ştii, pentru că acum ai văzut cu proprii ochi, ba chiar mai mult, ai simţit în propriul timp, pe propria piele, că pot muta munţi, că am dreptate, că nu poţi face faţă, evident vei da socoteală. Şi nu e tocmai o amenionţare, sau, nu în sensul la care te poţi gândi!  Stimată doamnă, iertaţi apelativul "tu, femeie", pentru că era doar un reproş. Mă cramponez prea mult de nimic. Asta am auzit. Le dau o greutate prea mare, celor care nu contează. Aici am recunoscut experienţa pedagogului din dumneavoastră. Ceea ce nu am apucat să explic este că AR TREBUI SĂ CONTEZE, dar este într-adevăr copleşitor de apăsător faptul că nu se întâmplă, iar la mijloc este pasat, nevinovat un suflet, care nu  trebuie să îndure.

CURS PRACTIC DESPRE RĂBDARE

Mi s-a uscat recent cerneala pe diploma de părinte. Sunt tatăl pe care îl merită copilul meu. Iar acum sunt oarecum operativ. Spun doar oarecum, pentru că nimeni nu se naşte învăţat iar eu împlinesc în 8 mai, o fragedă vârstă de 12 ani de când am avut onoarea de a fi prima dată tată. Din păcate, băiatului meu i-a curmat viaţa, fiinţa inumană cu rol de mamă. Greu de imaginat, imposibil de acceptat şi determinant în a găsi vinovat în virtutea suferinţei de plătit. Iar, ca şi cum atât nu ar fi fost de ajuns, acum încasez pumni în faţă pentru motivul că am îndrăznit să pretind că am dreptul să îmi vizitez copilul rămas în viaţă. Aici a intervenit parcă, un paradox, fetiţa creşte cu aceeaşi aşa zisă mamă care i-a ucis fratele. Dar nici asta nu se dovedeşte suficient şi, nenorocita îi aduce în casă copilei, un bădăran, un cvasialchoolic. Nu mă plâng de ochiul umflat, de buza spartă, pentru că se vor vindeca. DAR VOI AVEA GRIJĂ SĂ NU SCAPE DE VINA DE A SE FI MANIFESTAT ABJECT în prezenţa COPILULUI MEU. Singurul motiv pentru care nu am ripostat în nici unul din incidente, a fost prezenţa EI, fetiţa mea, acolo. Sau poate cel mai important motiv, dar nu singurul. Pentru că la prima mea lovitură, nu ar mai prea avea reacţie, dar la a doua nu va mai şti ce s-a întâmplat, iar la următoarele, se va putea spune că nici măcar nu a mai asistat şi e foarte greu de imaginat că setea se va potoli din două-trei aplicaţii. Iată deci un motiv de gândire temeinică, înainte de a răspunde cu aceeaşi monedă. Totuşi, nici cea mai grea pedeapsă nu contrabalansează satisfacţia salvării sufletului nevinovat al îngeraşului meu!