Pastel în proză

Verde ca o amintire. Stingher, suportul vopsit al unui leagăn, în curte. Şi fereastra transpare mohorâtă. Acoperişuri cernite cu un alb aproape gri. Dar pământul a încremenit sub gheaţă. Din cer încă picură de ieri cristale reci şi incolore. Ca o condamnare pentru mers, ca pedeapsă pentru drum. Noroc de florile-n ghivece, deja retrase în casă pentru iernat. Miros de fag uscat şi scrâşnet scânteietor de brad la gura şemineului, într-o mansardă primitoare. La munte e pur şi simplu pitoresc şi când vremea nu ajută la asta deloc. După ce am condus câteva ore printr-o noapte cu ceaţă şi lapoviţă, la o temperatură negativă, pe un carosabil de sticlă, priveliştea de acum nu poate decât să mă încânte.

CONFLICTUL IUBIRII ÎNSEAMNĂ IUBIRE

Şi foarte bine ştiu că nu e doar o părere. Sunetul baroc al evoluţiei de până acum, îmi cristalizează convingerea că aşa e cel mai bine. Voi memora acest moment ca pe un vârf de ascensiune al conştiinţei de sine. Dar, pentru că, pur şi simplu nu mi se pare firesc să pară mai pretenţioasă exprimarea, decât eu însumi îi simt conotaţia acestei trăiri, voi reveni cu o cvasi definiţie exhaustivă. Corect, aşa ceva nu există! Dacă totuşi s-ar întâmpla să nu cred astfel, ar fi mult mai simplu. Totul se reduce la sentimentul clandestin aproape, de responsabilitate. Adică, pe scurt, toată tevatura, pentru că

 NOUĂ NE PASĂ!

Aşa am învăşat să ne apropiem unul de altul. Ne cunoaştem şi atunci când nu recunoaştem asta despre noi înşine, fiecare în parte sau împreună. Ea mă citeşte pe mine, îmi intuieşte gândurile, eu îi simt stările şi încerc să îi anticipez dorinţele. Chiar dacă nu reuşesc întotdeauna, mi-o doresc şi deja contează destul şi pentru ea. Când are motive de tristeţe, eu sunt revoltat dar mă mobilizez iar scopul meu devine acela de a distruge cu orice preţ acest tip de motive. Sufletul meu este acasă în această relaţie!

În aer pluteşte un iz de zăpadă

E lupta mea surdă. Când timpul presează pe gândul de-a face, se amestecă ură şi sete de plâns. Vreau astăzi, acum, în clipa prezentului dat cu dezinvoltură risipei. Şi nu se întâmplă! Acest fapt mă doare. Dar e bine să simt, pentru că poate, dacă nu dau uitării, voi avea în curând o soluţie practică. Dreptatea, care nu e a mea, nu are apartenenţă la nici o Instanţă, în naivitatea mea poate, cred, va învinge. Nimic altceva nu cer de la nimeni. Mi-e dor de argumentul divin prin care, de fiecare dată am putut să afirm că bine a fost sau era precum deja am spus. Nu am voie să plec urechea la tânguitul diform, schimonosit de soartă şi care cere milă, îndurare. Nu am nici un motiv să o fac. Îmi este parcă, totuşi, acum, destul de groază de lipsa mea forţată de implicare. Unde voi găsi putere să trec peste instinctul de conservare şi să bat cu toată convingerea la uşa destinului creponat de încercări, de vise, de arbitrariul alegerilor toate? În mine, în adâncul fiinţei şi mai presus de atât, în sensul însuşi al existenţei responsabile. Pentru că NIMIC nu stăvileşte natura liberă din care ne naştem. Copilul meu are dreptul să ştie că mie îmi pasă. Minte făptura cu mintea bolnavă, căreia din păcate trebuie încă să îi mai spună mamă. Blochează şi asta, târâtură infectă!

Isteria imaginii

Nihilism. Vânăt de frig sau de ciudă, instinctul se speteşte pe un culoar anost de adaptare. Ca o simplă constatare sau ca un vârtej pe creştetul amintirii, interpretarea fizionomiei fixează reperul clandestin al vieţii paralele. Pentru că nu am întâlnit nici o descriere, nici chiar în cărţile de istorie, cu perspectiva, măcar precară, a valorii antitetice la mândrie. Acelaşi simbol de magnetism, nu credeam că poate avea două culori. Dar acum ştiu că am ratat ceea ce am trăit, din comoditatea de a scrie la un moment prescris înainte de a se produce. Iar dacă mi-ar fi fost dat să mă nasc sau să devin vampir, încă şi peste două mii de ani aş fi supt timpul tuturor amintirilor de până la clipa de atunci, pierdută oarecum în contextul tomnatic sau de vară târzie, al firii mele tuberculinice. Dar abia prezentul mă surprinde pregătit, între toate coordonatele date.

CÂND ÎNGERII TAC

Joc un meci cumplit cu toamna din mine. Nici măcar nu cunosc vreun truc. Dar vreau să intru cu bocancii, tropăind, în miezul acestei realităţi. Şi mă abţin aici să calific prezentul, după sentimentul tot mai energic şi, parcă de o simplă unicitate, cotropindu-mă. Aştept intervalul de piatră să cadă. Între stropii de cer aşternuţi pe nerăbdarea pornirii, iubesc definiţia acestui anotimp. Mă alint pe ritmul baladei din sufletul de vioară al mult prea de curând sfârşitei legende. Şi pasul meu măsoară speranţa, iar ochiul meu numără clipele cernute până acasă. Sunt printre nori, sau, mai exact, din nori, o ceaţă deasă şi rece, peste visurile mele de o duritate sofisticată. Totuşi, diamantul sorţii îşi şlefuieşte astfel perspectiva. Iar dacă totul pare în jur lipsit de noroc, e fiindcă însăşi teama se defineşte criptic din instrumentele care îmi sunt mie la îndemână. Se pierd foneme rigide ale noţiunii de timp. Nici tensiunea nu îşi mai are cuantificare. Mi-e de-a dreptul lene să mă opresc. O inerţie a instinctului. Cuvânt răguşit al imboldului către dreptate.