Drumul e invers

Am aşteptat parcă o mie de ani să mi se întoarcă stomacul pe dos de la câtă prostie aş mai fi fost încă în stare să suport şi acum, când garda de noapte e drumul către mine, eu evadez aproape vinovat, în cercul strâmt cândva al iluziei de a avea ceea ce timpul stinge prin sublimare. E dragoste, e adevărată, fără calcule sau protocoale, totul avangardist, nonconformist şi totuşi de mult bun simţ. Drum bun pentru amândoi!

Mi-e dor de povestea pe viu

Am hălăduit în locuri cu ani în urmă de nebănuit aici. Liniştit totuşi, limitat la cafea, cola şi Marlboro roşu, scurt. Prieteni dar copii. Apoi o lecţie care ar fi putut ameninţa să doară pentru că am aproape o săptămână de stat la "rece". Dar exprimată, problema deveni o glumă şi pe urmă, a trecut atât încât două zile aproape nu mai contează. Sunt fericit şi sunt sincer convins, adică ştiu cu probe că se poate mai rău. Eu măcar sunt cu dreptatea la mine dar am primit un telefon cum că şi aşa putea să fie degeaba. Dar încă nu cred că şi în cazul meu. Eu nu sunt tatăl de la Dorna şi nici varămea, dacă era o străină, nu mă putea păcăli atât. Vorba psihologului din el, prietenul meu, pe stradă văzută, lovită ca de fulger şi bună pace. Doar că eu, mult mai pacifist decât atât, sunt absolut dezinteresat de toate acestea.
Am o cale, sunt oarecum departe deja, dar greşesc şi numai amintind că mai ştiu ce a fost. În fond, chiar nu mai contează, pentru nimeni, nici pentru mine.
Aşa au trăit fericiţi de atunci până la adânci bătrâneţi, poate că mai trăiesc şi azi dacă...aşa se va scrie de acum înainte tot ce are să mai conteze pentru mine.
............................./&............................................&\.............................................
Draga mea, vreau să fac o magie, cum ar spune copila mea la trei ani şi opt luni şi puţin, să lipesc timpul tău de al meu în acelaşi loc în care să fim amândoi şi astfel, măcar pentru câteva centime de gând să oprim rostogolirea lui prin fiinţă iar restul să fie numai iubire, ca o eternă promisiune pentru o nemurire înălţător de indiferentă. Iar braţul meu să surprindă somnul îndărătniciei de circumstanţă al distanţei dintre noi, prin atingerea caldă din clipa abandonului femeii din tine, cu încrederea vârstei, cu iluzia inocenţei, cu sărutul pierdut înaintea clipei de a te cunoaşte după numele tău. Sentinţa stării noastre de veghe să fie condamnarea împreună. Iar temniţa fie istoria care se va scrie. Atunci vom fi pedepsiţi sau judecaţi, dacă nu e prea mult să ceri asta unui sistem neutru de valori. Te voi turna, picătură după picătură, în eu-l meu dezvelit de sine până la dependenţă de ceea ce ai mai putea să-mi fii. Apoi mă voi retrage, pe când încă voi mai fi fost lucid, spre a trăi ca unul singur răurile sevrajului de-a nu te mai putea percepe diferit.
Seara e grea, gerul peste întuneric, binecuvântare, gândul de tine, frumoaso!

Oh, ce noaaapte de vis!

Aceasta a fost exclamaţia fetiţei mele. Eram în munţi, pe serpentine. Ea dormise până atunci. Aproape miezul nopţii. Dar ningea chiar feeric. Priveliştea, fie ea şi de basm, ne ţintuise crispaţi în spatele centurilor de siguranţă, muţi. Iarna a redevenit prietenoasă, creştină deplin, în clipa aceea. Zăpada ne-a stins, prin atingerea ei, cu clipocitul surd de sub picioare, eminenta nevroză a drumului, la toţi. Apoi emoţia sărbătorilor s-a înfruptat din mine cu ciuda străvezie din urmă cu mai puţin de 50 de km. Anoste vacanţe fără zăpadă.
Ce frumos ştim, uneori, oamenii, să ne creem propriile bucurii. Brădet luminat, întuneric de sticlă, cetină sură, fulguieşte în suflet!
Iar visul nu se termină aici. Ca o remuşcare, timpul pierdut, ca o binecuvântare acceptarea uitării. Mai presus de iertare, puterea. (şi chiar ar fi fost locul să o scriu cu majusculă)
Din patima poetului, colindul! Florile sunt dalbe, leru-i ler.
Mă rog la anotimpul acesta să rămânem cuminţi şi, cum îmi plăcea din şcoală să spun, cu minte, mai mult decât geruiţi în tenebroase igloo-uri ale răzbunării.
Trupul şi timpul se bat pe tributul ridicat personalităţii, sinelui, genei de caracter,... educaţie!
Pădurea noastră ştie, te voi iubi jderuţă, cu sălbăticie, până la lacrimi şi prin ele!
La mulţi şi fericiţi ani!

ATÂT DE MULT BINE PÂNĂ LA SFÂRŞIT

Viaţa ca o sinusoidă. Aşa gândeam pe când mai rămăsese un an până la ceea ce aveam să trăim fiecare cum a putut să perceapă, dar sigur cu multă libertate. Nu prea multă deşi uneori greşit aşa numită greşeala de înţelegere. Iar 2008 ameninţă şăgalnic să se încheie la plus cu mult peste cât, în modul, la minus, a fost 2007. Am plâns ca un prost că nu am crezut.
Acum vreau să se numească încredere, iubire, de oameni, de viaţă, justiţie şi divină dar să se numească Ea.
Cât de aproape Dunărea, măcar puţin să curgă prin mine, să mă citească, să mă verse în Marea Neagră, marea cea mare, ca pe o pradă a ei, prin braţul adânc aproape văzut de la Tulcea.
Am stins dilema şi am răspuns la toate întrebările.
Bilanţul pe verticală, pe orizontală, mixt, la superlativ. Mutare, master, promovare la ofiţer superior înainte de 35 de ani, Braşov, Mamaia, specializare, prima sentinţă a tatii în câştig iar eu sunt cu fata. Dar peste toate iubirea şi multă miere în sufletul pereche. Fetiţa ei, fetiţa mea, eu şi ea. Acelaşi gând, aici zăpadă, acolo nu, dar Moş Crăciun vine ca în poveste la bradul împodobit cu iubire, oriunde. Sărbători fericite, Crăciun cu belşug şi în sănătate deplină! Cu dragoste, jder.

Rugăciune

Doamne Isuse Christoase, fiu al Lui Dumnezeu, odihneşte sufletul robului tău adormit, pruncul Lazăr şi miluieşte-mă pe mine păcătosul!

Fructul Pasiunii

Replica a fost : deşi avem ce ne trebuie, nu merg combinate la cald şi eu sunt aici fără mamă, fără tată, şi barman şi ospătăriţă, ciocolată caldă cu sirop de mentă vine dar fără mentă. Am fost răutăcioşi şi am râs toţi patru. Dar nu s-a intimidat: sunt studentă. Frate, chiar nu am reuşit să ne stricăm buna dispoziţie.
Toate astea nu înseamnă nimic faţă de ceea ce a urmat. Dar exprimarea ţine de un şăgalnic va urma ce a urmat.

Anonim

Să-mi pierd puterea de-a nu mai fi. De împlinirea unui an ca o supercompensaţie. Asta simt eu că mă aşteaptă. Deşi niciodată de bine n-am putut scrie. O singură ţigară în toate cele trei zile care au trecut, mai exact aproape patru, din iarna calendaristică. Ţii minte cele plicuri de trei în unu din bucătărie? Fată, au făcut caimac în cană! Habar nu am avut că poate fi aşa bun. Este despre oglinda retrovizoare exterioară dreapta. Oricum făceam piruete cu gâtul degeaba, acum am justificarea orientării la volan. Să nu mă laşi s-ajung să îl invidiez că poate şi dacă nici măcar nu-ţi pasă! Cum te mai rog, acoperă-mi pornirile de ură şi răzbunare cu împăciuitoarele tale vorbe clădite matern cam tot la fel cum eu credeam cândva că nu se poate să se strice familia prin prostie. Dar nu doare şi se poate. Doar că vina este împărţită nu între cine face sau desface ci între cine ia şi nu plăteşte pe de o parte şi, cămătarii din viaţa aceasta sau nu doar, pe de altă parte. Nici nu trebuie să mai ştiu eu adevărul. Lucrează blestemul minciunii! Pentru Lazăr!

Noaptea promisă

Lecţia de istoria artei. Să scriem frumos. Dacă trebuie să ne ascundem, mai bine nu după deget. Minciuna se pedepseşte doar pe jumătatea care nu este iertată, când este recunoscută la timp. Un timp rece, parcă grăbit, cu bună credinţă. Dumnezeu drăguţul ne iubeşte pe fiecare după cum avem curajul de a ne uita catre El.

Mâine e deja azi pentru un titlu puţin cam pretenţios. N-ar fi fost iarnă fără primul sărut. Fragile de moi şi copilăros de roz, buzele. Ochii veseli. Mâna ei caldă.

Nu se sfârşeşte pentru că s-a pierdut aproape, începutul. Care? Cel Bătrân, cel Mare, cel Viteaz!

Iarnă prin albul din noi

Vinovăţia împărţită la colţ obscur de stradă are ca bun leac multe citate celebre. Nici unul care să mi se potrivească nu-mi vine însă în minte acum. Şi-apoi chiar mi-e bine. Poate puţin cam superficial, prea exaltat cu începutul, poate şi, oricum împlinit adică. Somnul e mai dulce aşa, de când, sper eu, a ieşit până la urmă cum am vrut.

E un pic de frig. E deja miezul nopţii. Ne-am urat noapte bună prin sms-uri reţinute. Dar gândul? Tot acolo bate săracul. Măcar ştiu, deşi nu pare mare lucru. O problemă de coerenţă. Evident emoţie, una totuşi matură, măcar de data aceasta. Impunere: echilibru,cumpătare,sens. Ca un singur cuvânt. Teamă sufocată şi linişte fără perspectivă. Din nou expresii goale de conţinut, chiar fără formă dacă ar fi să ţin cont de propriile exigenţe. Nu fac asta pentru că nu-mi trebuie. Abia atunci aş fi orgolios. Mulţumesc pentru tot, cu regretul de a nu fi apucat să îţi spun direct! Mâine va fi fost târziu. O simt acum. Ca o împăcare cu mine sau cu sinele. Din suflet!

Data viitoare ne vom fi ştiut de o viaţă parcă. Mi se pare curat şi aproape previzibil.

Dacă nu mă laşi să greşesc, basmul se va scrie mult, înainte de primii fulgi.

Aş vrea să nu fie doar o poveste pentru copii şi ninsoarea de anul acesta sau de peste decenii, să nu îl afle sfârşit. Eu promit!

Dilema ca un flagel

Iubirea de oameni nu mai este de mult timp doar un sentiment. Mie, cel puţin, ciudă îmi este că prea multe calcule se fac în dreptul acesta. Nimic nu doare mai mult decât moartea celuilalt. Şi nu simt altruism. Copilul meu va trebui să ştie şi să ia viaţa aşa cum vine. Iar eu ar trebui să pot să fac să i se pară mai uşoară. Copilul tău mă va cunoaşte curând. Am chiar curajul să cred că, înaintea ta. Nu vreau, nu sunt, pur şi simplu, în stare să îi fiu tată. Doar prietenul tău şi promit să vă iubesc împreună. Mama "războinică" a pruncilor mei, în sălbăticia ei va fi totuşi, sper, până la urmă convinsă să se ajute pe sine măcar pentru a nu face rău. Apoi tot zbuciumul acesta va fi avut un rost. Nu e, desigur, obligatoriu să se întâmple astfel, dar sper. Sănătate!

Înainte de Club

Mulţumesc prietenilor adevăraţi pentru prezentare, pentru grija de a ma hrăni şi chiar pentru aceea de a-mi ţine isonul. Poate e un alt început. Dar unul mai bun. Şi noaptea asta e cumplită. Pe străzi e ud şi în aer nici zăpadă nici apă, doar ceva între, dar frig şi vânt. Toamna nu rămâne datoare nici când e vremea negocierii la marea trecere către noapte.

Iar medicina dentară?

Mă caută curiozitatea în gură. Ca şi cum ar putea să mai însemne ceva. Rânjetul bătrânesc al tomnaticei vremi mă alintă inept. Tu să mă ierţi dar trebuie să scuip. Sunt puţin, prea puţin pregătit pentru reluări de culise. Un singur lucru bun din nou m-ar fi ţinut în priză. Siguranţa însă pare îngropată în peretele ud de aşteptare şi până la vară nimeni nu va mai putea a-l atinge. A fost o vreme când aş fi vorbit despre toate acestea în imens de mult mai multe cuvinte, acum doar e bine şi va mai fi.

O viaţă frumoasă

Plângeau de mila mea copacii prin care nu puteam să trec doar pentru că am mai hrănit speranţă. Ea însă, foarte vinovată, speranţa. Chiar n-a contat că am ştiut de la început. Oare totuşi m-a durut mai puţin? Ar fi putut, adică, să fie mai mult de atât? Avem atât de repede numărabile zilele pe pământ! Şi pierdem timpul, efectiv gratuit, cu şicane şi mizerii sau teamă, strategii, mişmaşuri. Vinovat! Aaa, uneori mai dau vina pe destin, ereditate, sistem. Nici un folos. Mi-e ruşine dar, în spiritul realităţii, trebuie spus: din egoism poate sau din laşitate, cu părerea mea bună despre sine, totdeauna există o cauză a vinovăţiei în exteriorul meu. Acum serios: fără greul şi tot răul şi urâtul care ne înconjoară, nu am mai avea termen de comparaţie pentru ceea ce vrem să ni se întâmple. E ca la teoria de marketing: fără concurenţă se instalează monopolul şi creşte preţul, scade calitatea. Nu am şti să apreciem ce avem dacă ar fi numai bine, dar nu e rău să ne dorim, pentru noi, pentru ceilalţi. Vreau să fiu banal şi arăt ca ne întăreşte ceea ce nu ne dărâmă. E bine dacă doare, din două motive: e mai uşor de ţinut minte, dar mai ales este palpabilă conştientizarea atitudinii, ne pasă, contează enorm în economia structurală a personalităţii. Asta e iubirea şi nu se duce nici după destinatar sau beneficiar, nici nu urmează sursa, doar EXISTĂ, se simte în mediul care ne înconjoară, în aerul respirat, în amintiri, în vise, în iluzii, în prietenie, în persoane. Uneori este iubire într-o cameră mică, în liniştea singurătăţii, la umbra unui telefon obscur. Pace!

Dă-mi prietenia ta

Să nu râvneşti nimic din ce e al aproapelui tău, dacă lui nu îi prisoseşte prin înţelegere, dar mai ales să nu îţi doreşti sentimente pe care nu ţi le poate dărui. Era o parafrază. E deja foarte târziu. Mi-am câştigat ieri noapte, dreptul de-a fi obosit acum. Colegii mei mă înţeleg uneori mai bine decât eu însumi catadicsesc s-o fac. Cel mai greu a fost şi va rămâne că trebuie să tac. Să nu povestesc eu nimc din ce se întâmplă e o pedeapsă pe care o ispăşesc fără vină, parcă preventiv. Dar a compensat total, iubire, când mi-ai zâmbit gândind că poţi fi tu prima care îmi cere, ultima căreia să îi dăruiesc - în acelaşi timp. Şi nu o ştiu de nicăieri, doar pur şi simplu simt, iar şi iar, cât de mult, cât de adânc, niciodată în plus. Cafeaua vieţii, asta nu dă niciodată în foc însă ţigara care-i arde răbdarea se stinge ades de înşelăciune, prea târziu dacă deja ştiu, inutil dacă nu am de gând să cred şi disperându-mă dacă nu am de ales. Dar pentru că nu mai suntem doi copii, acum ştim, măcar deocamdată, cum stăm.

Târziu?

Nu îmi e sete. Nici foame nu îmi mai e. Ar trebui să fie bine, de la o vreme. Când va fi dat să vină vremea aceea. Aş mai vrea, poate, să fi fost atunci deja scris rândul acesta. Care se lasă foarte greu, ca o apăsare, ca un nimic de veghe la liniştea sufletului. Cuvintele mari în locuri prea mici capătă iz de rană proaspătă, de sânge venos, negru şi gros. Sunt liniştit acum şi sunt convins că pot să scriu. Mă bate gândul c-am să fiu mai vinovat fără cuvinte decât fâră noimă. Şi-atunci, cred eu, voi putea să explic de ce am vrut, de ce un pic, de ce n-am încercat nimic. Dacă nu uit! Pentru că simt că se va întoarce, dacă nu împotriva mea, atunci la mine sau după aceea. Golul din mine nu are încă amprenta clară a libertăţii. E doar o iluzie şi-am fost dat de gol. Aproape teamă să-mi fie ruşine. Sunt aici din egoism. Eu...

Puterea perseverenţei

"Nu există pe lume plăcere mai mare decât libertatea de exprimare!" Te voi visa pădure a copilăriei mele, cu ochii deschişi deci treaz te voi visa şi paşii mei mă vor duce acolo cu gândul la tine, cu gândul la ea, împreună...Patriotismul din mine adulmecă pământul unde am crescut, pe versuri cu Blaga, ritmuri de Clayderman, James Blunt şi în piept cu bătăile soldatului de legatură din escadronul de vânătoare. D E T E R M I N A R E ! ! !

Practică

Exersez mersul la picior cu un superb Amstaff imaginar. Ascult muzica baroc de la o staţie de radio care probabil nu este pirat. Citesc despre mine şi nu reuşesc să mă ansamblez în decorul format. Sunt obosit măcar puţin după o zi plină. Aştept preţ de două ore iubita mea să-şi spele părul negru des frumos şi lung şi buclat ca apoi să mă scald tăcut în ochii ei adânci şi verzi. Astăzi am învăţat să fiu întrerupt din vorbit dar mai ales să îmi placă: iubire, iubire stai un pic! Sunt bătrân şi mă bucur ca un copil să aud ce nu a mai fost. Mâine nu mai citesc despre mine, am în vedere ceva de Balzac. Poate muzica va fi alta dar probabil la aceeaşi staţie. Iar câinele va fi un Boxer german şi va exersa săritura peste obstacole.

LA ÎNCEPUT A FOST CUVÂNTUL

Credinţa mea interioară, lipsită de altfel complet de originalitate, este că ar trebui să învăţăm a nu minţi, de la necuvântătoare, de la animale. Mă opresc pentru o paranteză: nu consider că mă autoexclud dacă fac timpi morţi la servici, nu simt că aş fi degradat dacă ar trebui să lucrez în ture de noapte uneori. Deci nu mă interesează prea mult dacă se va găsi cineva să imi atribuie un caracter schizoid cum nu mă deranjează că unii nu vor înţelege decât că mă consider animal. Însă ideea era cu totul alta. Nu cred în strategii când vorbesc despre o relaţie interumană. După opinia mea comunicarea este evident esenţială dar ea dispare ca entitate când subzistă în mocirla fanteziei vândută drept veridicitate. Departe de a se afla la mine, adevărul este totuşi ...departe. Un profesor de Română spunea frumos că ne mâncăm cu atât mai mult între noi cu cât reuşim mai greu să ne înghiţim.

Prima zi de post

Sunt cel mai păcătos, sunt păgân prin comportament! Iartă-mă Doamne, primeşte căinţa mea! Astăzi sufletul meu s-a bucurat în desfrâul privirii, al îmbuibării, al râsului. Şi nu pot să promit mai mult pentru mâine. Pur şi simplu îmi place şi vreau. Te iubesc Divinitate cât laşi ca toate astea să se întâmple în firea omului. Voi adormi schilod in noaptea când atât de mult mă voi teme de Tine încât nu voi şti să visez ...o noapte frumoasă!

O zi normală

Nu mai e târziu. Cred că ar putea să-mi fie somn dar nu îmi va fi atât de mult încât să nu apuc să scriu măcar o bucată din ceea ce vreau. Voi nara în sensul invers al orelor de ceasornic încăpăţânate să se scurgă pâna aproape de zorile zilei de azi din data de ieri; despre care, O.K.!, nu mai vreau să ştiu care a fost. Aproape eram tentat să cred că sunt fericit că nu mai am de învăţat pentru sesiune. Atât de superficial pot fi; abia am aflat că primul curs e marţi. Dar consider în continuare că, atât pentru mine cât şi pentru prieteni, e valabil învăţatul sub imboldul exclusiv al liberului arbitru; care clar îşi ascunde manifestarea la momentul de cicăleală. Apoi, draga mea cum vrei tu să te cheme, LASĂ-MĂ cu telefoane, întrebări, explicaţii, acum ştiu, am greşit fiind civilizat; nu mai răspund, am dispărut pentru tine, gata! Acum Draga Mea Dragă, e frumos, elegant uneori, tandru, pitoresc şi cel puţin promiţător. Aş putea să te iubesc dar asta nu mai poate fi deloc simplu. Nu în sufletul meu şi deja ştii, nu aici şi încă mă tem, nu eu şi poate încă ar trebui răbdare, dar palpabil aproape de previzibil...

Sărutul funebru

Am o teamă. Ea mă străbate de ceva vreme ca un fior, ca o ameninţare. Nu vine de unde credeam că este. Se defineşte prin tipul meu de personalitate. Aş putea, în prisma a ceea ce simt, să fac atât de prea mult rău încât deja mă doare să o spun. Dar vreau să fie frumos. Aştept cuminte să treacă ora programată. Apoi voi încăleca istoria naturală cu pitoresc elan de vânător. De această dată mă voi însoţi cu şoimul crescut din visul la porumb. Mantia de întuneric o voi posta fără de versuri pe umerii de crengi. Singurătatea are ochii tăi, adânci, senini. Respiră prin plămânii tăi, libertatea. Fată pădure cu părul des şi lung şi negru şi nu drept, viespe cu năduf din liniştea vinovată că ne înconjoară, ne-om întâlni pe acelaşi sărut, ca să facem şicane morţii...

Îmi place data de azi

Cu vinovăţia păcatului de a fuma, ţigara parcă sudată de cele dinainte şi după, se încăpăţânează să nu se stingă; eu mă gândesc la tine. Sunt în pragul primei strategii din existenţă. Mi-ar plăcea să te cuceresc fără să te domin, să te cunosc fără să te ascult, să îmi vorbeşti fără să fii trează. Dar simt că asta nu se poate. Va trebui să ştiu pur şi simplu că eşti tu. Pe urmă vreau să facem împreună teste, să ne citim unul altuia texte şi vreau să te văd râzând mult. După ce timpul va mai fi trecut, ne vom ţine în braţe. Aceasta nu este o secvenţă de dragoste, doar încerc să justific pentru mine nicotina, cafeaua şi ora târzie.

Pocăinţă

S-a născut clipa de inspiraţie. A venit mai întâi ca o bârfă şi apoi ca o vorbă prea uşor aruncată între adulţi. Aşa sunt toate venirile pe lume, chiar de la Christos încoace. Mi-e somn când trebuie să pot sau foame dacă trebuie să vreau şi-n nici un caz, nici Moise n-ar fi putut să îmi citească mai bine asta pe buze, nu mi-e bine când ştiu.

SFINŢII ARHANGHELI ŞI DUPĂ

O noapte goală, printr-un pahar rece, o vorbă subţire, un drum clandestin, o iluzie stearpă. Eşti atât de frumoasă. Oricum ai fi eşti frumoasă. Dar nu-mi spui zăpadă doar pentru că ştii că ninge. Şi vântul disperat de intuneric incearcă frivol să se ascundă (puţin?) în haina mea de piele, doar pentru că eşti imbrăcată în ea. Ştiu că nu e negrul culoarea ta preferată. Totuşi pe mine mă apasă încă. Dar expir atât de mult păcat incât reuşesc să te ţin la distanţă. Curând implinesc, pentru că nu ştiu dacă voi avea puterea să aniversez, un an de libertate. Transpir acest privilegiu şi niciodată nu mi l-am dorit. Să dai, rogu-te, nişte apă la câine, el nu m-a minţit (pentru cealalta). De ce să nu doară? Viaţa miroase a diamante şi zilele ei sunt totuşi cioburi de sticlă, din cea mai ordinară. Insă nopţile, nopţile sunt efectiv de toată mizeria. Acum pot să te iubesc Iarnă, cu sentimentul că nu am mai făcut-o niciodată. Vreau in schimb să o laşi, la plecare, pe Ea lângă mine, ca şi cum i-ar fi frig. E prea mult oare? Atunci invaţă-mă pe mine s-o conving, Doamne, că aici, in adânc, e cald şi e bine! Se mai aud CalugăriiGregorieni...

Shedintza membrilor tineri de partid

Papagalul din mine! Ba nu, papagaliciosul. Probabil nu ash fi visat nimic daca nu ma speriam atat de puternic. Shi sunt firav shi am fost shi bolnav...Doamne da-le minte unora shi gura sa taca unora ca mine. Dar pana nu raman shi fara degete tot mai pot sa scriu macar. Furtuna intr-un pahar cu apa. Mai grav ca propriul meu tata inca nu poate sa fie, macar uneori, macar de forma, de aceeashi parere cu mine. Apoi mai este shi ea. Acum, pentru moment, exista. E frumoasa, imi place atitudinea ei, imi plac ochii shi, oh Doamne ce trup! Nu am mare incredere nici in propria umbra de aceea ma ponderez cu fortza, ma siluiesc la antidezinvoltura. O fi la fel cu toata lumea ? Intre timp programul restrictiv devine obositor prin acumulare. Cand incep sa dau telefoane, sa trimit mesaje, sunt eu, mai mult decat mine insumi!

Gandurile, randurile de la Mircea Jder

Am sarit ziua de ieri? Poate doar o intamplare. Sau poate ar trebui sa tzin minte. Am vorbit putzin cu Nicoleta. Era la gradinitza. Dar nu mai vorbeshte asha frumos cum shtia sa o faca mai inainte ca maicasa sa ii fi stricat parca definitiv viatza. Nici macar nu imi mai e chiar asha de ciuda cum imi era la inceput. Nu s-a implinit un an shi deja gandesc la curtea mea shi la posesiile din ea la genul ca ceea ce se limiteaza a nu se afla inside, nu imi preocupa existentza. Dar sunt atat de increzator in cel care sunt incat simt ca oricand voi fi mai bun decat atat shi voi convinge copilul sa accepte adevarul shi sa il judece corect, in favoarea mea.

Daca ar fi sa ma reapuc de invatzat o limba straina, ash vrea sa aprofundez engleza, ash face poate din dragoste, italiana, dar sa fac meditatzii la franceza, abia asta e o chestie desueta. Am dat bac-ul, singurul din clasa, la franceza, dar atat shi asta a fost atat de demult incat din tot ce se chinuia biata profesoara, domnishoara batrana, fosta indragostita(?) de tata, sa ma invetze, eu am retzinut doar ca francezii se apuca de limba engleza. Adevarat ca eu am invatzat-o ultima oara in particular de la o profesoara care, vecina cu mine fiind, a shtiut sa imi maguleasca orgoliul spunand ca shtiu sa fac masaj, astfel incat a mai venit in acest scop shi dupa ce, prima data am relaxat-o ca sa i se mai ia gandul de la peretele ud din cauza inundatziei mele cu apa calda la baie.

Eram intr-o stare de bine. Poate nu chiar beatitudine. Oare aveam o presimtzire? Nu cred ca pot sa imi mai aduc aminte. M-am jucat cu Nicoleta pana au venit acasa. In opt ani de zile nu ma invatzasem inca minte. Nimic nu aveam sa ii reproshez cu adevarat pana atunci. Apoi a spart ceva in mine shi a lasat sa curga atat de multa ura incat mare minune ca nu depinde de mine starea lor de sanatate, cel putzin fizica...dar ma felicit

Noaptea in garda iubirii

I-am scris o noapte-ntreaga. Am vrut sa vada intai ca sunt langa ea. Apoi am gasit solutzia sa nu mai aiba motiv sa planga. Shi oare ideea care mi-a venit m-a adus unde sunt sau doar a reushit sa ma indeparteze? Am ajuns cu flori direct la usha. Adresa o gasisem pe o harta, pe net. Am avut shi noroc in sensul acesta. Dar ce-a urmat nu e chiar de povestit. I-am spus degeaba ca nimeni nu refuza flori. Am plecat efectiv cu coada intre picioare, jigarit dupa o noapte de nesomn shi cautari, aveam servici... am luat autobuzul in sens invers, mai tarziu cu vreo doua ore dar am ajuns. Ca sa nu plec shi cu trandafirii, am promis ca nu va mai auzi de mine din initziativa mea...

Era o naveta grea. Incepusem sa ma opresc la mijlocul ei. Mai ma luam la intors cu cate vreun amic. Dar dimineatza plangeam cu ciuda. Uneori adormeam plangand. Dupa aceea nu am mai putut sa cant versurile pe care eu il invatzasem. De ce am fost atat de prost sa cred ca nu ma vor atinge; toate erau parca din condamnari anterioare : Gandacelul de Elena Farago, Albatrosul ucis si Moartea caprioarei de Nicolae Labis, Miorita...

Arta de a fi, nu un cineva cu totdinadinsul, l-a inspirat pe puiul de om sa indure atat de mult ca privindu-l ai fi spus de mult ca nu crezi ca fiintza mai poate. Oh Doamne, aproape nu shtiu cine a fost mai crud dintre noi: poate el ca a vrut, poate eu ca nu am reushit sa depashesc treapta de egoism de-al avea langa mine, cu mine, cu orice pretz. Shi n-a fost nici asha cum am vrut eu, nici asha cum a vrut el, nici macar cum a vrut Dumnezeu nu cred ca a fost. Intotdeauna o piaza rea sau mai multe, se gasesc pe acolo sau ishi fac treaba sub masca perfecta a bunelor intentzii. Drumul in Iad e pavat, desigur pentru piaza aceea, cu intentzii bune...

acuratetze

Ma voi rostogoli pana in iarba uda si albastra, dimineatza ma va gasi in ashternutul meu de berbant liber, cum nu mi-am dorit niciodata sa fiu, insa cu un mare chef de munca shi de scris apoi, seara, istoria recenta a dispozitziei in ansamblu. Atat de putzin imi trebuie sa schimb de-adevaratelea aparentza celui care sunt...

Femeia aceea trecuta de prima, chiar si de a doua tinerete, aproape dormea. Era mai mult decat atat. Mainile pe care se daduse trebuiau sa fie sigure. Si erau. O malformatie ...Surpriza: pe langa toate iese la iveala o sarcina de 6 luni, la limita viabilitatii. Chemam pe cineva? Daaa, lasa! ...cu spatele lovit in cadere spre ligheanul de plastic pentru mostre anatomopatologice, TZIPA'! Colega de grupa s-a teleportat peste toate generatziile dintre ea shi ramura cameleonica a fapturii, s-a albit ca peretele de faiantza ieftina, apoi a curs pana jos unde capul ei greu, plumbuit de mirifice privelisti, a intalnit piciorul meu incaltzat cu ceva mai moale decat mozaicul rece. Nici n-am avut curajul sa ne aducem aminte, dupa mai bine de 10 ani regasitzi in amfiteatrul mare!

Maine parasesc aproape ilegal, capitala. A fost frumos din partea alor mei sa ma invite sa ma recreez la Breaza. Shi pe urma mai trece shi altfel timpul decat peregrinand prin cine shtie iar ce club mi-ar fi ieshit in cale. Stau ziua amortzit de dupa noapte ca altfel ash dormi shi noaptea oricum tot ar trece dar ar ramane ziua de parcurs. Pretind ca m-am lasat shi de fumat de... mai bine de 26 de ore. Nu am fost fumator decat un an. M-am apucat de tzigari dupa 34 de ani, ca sa ma linishtesc shi a mers. Duminica ce tocmai va sa fie, mi-o doresc mie cu linishte s-o pot darui astfel celui de-aproape.