Sfetnicul neputincios dar credincios de la Curte

Porţile se topesc în mijlocul deşertului. Nisipul greu troieneşte până la mânere. Toată curtea are o singură culoare, de praf incert ca volum şi cantitate. Păşesc o cronologie a iertării în câteva capitole. Amintirea sfidează întunericul cast. Despre care nu aş fi vrut să ştiu. Ca şi despre multe altele. Dar mai înainte, sigur ar fi trebuit eu să vreau. Şi să ştiu? Mă încântă nimicuri goale la cetate iar lespezile prăfuite mă stârnesc la decompensări prin veselie. Ruina mea se revoltă ca un nonsens atribuit sorţii. Şi nu mi-e teamă ca să mint dar groază mi-e să nu pot da din mine adevărul aşa cum eu îl percep, pentru mine. E pur şi simplu fizic. Iubirea noastră...!

Naveta ca o temporizare

Mă apropii cu grijă. Poate eu am greşit la început, încercând tropăind să mă fac sau să par mai convingător. Cu toate lucrurile de care mă entuziasmez fac la fel. Apoi fiinţa ca un vulcan. În cele din urmă o bătălie câştigată chiar împotriva tuturor. Gloria, dincolo de palmares, ca un viciu, măcar uneori, de mândrie şi egoism, se cramponează în iluzia permanenţei, de această unică dată, pur şi nu tocmai simplu. Pentru că iubirea îi învinovăţeşte singură, nu pe cei care fug de ea, care nu i-au aparţinut niciodată, ci doar pe o parte dintre cei care şuntează dorinţa, luxează voit adevărul şi nu ştiu să plângă pentru propriile greşeli, iertând măcar din doi în trei pe ale altora. Te podideşte graba uneori şi mila celuilalt e doar un zâmbet discret în colţul umed dulceag al gurii rubinii. Nu aş avea curajul să numesc sentiment, mila. E, mai degrabă o evaluare prin degradare. Nu vreau să fiu cinic. Mai ales că am spus că nu aş avea curajul. Adică un condiţional obtativ. Aceasta deci în condiţia dată prin care nu ar fi să se manifeste faţă de mine. Altfel este un sentiment, unul frumos şi cald, singurul de care nu am nevoie.
Poezia ca o hiperbolă caustică a existenţei, ca un deziderat al neputinţei. Parcă din nou prea crud. Elegia vieţii ca o perfecţiune, cu multă iubire.

Sărbătoare

De ziua ta iubire, se caţără în mine pe sfori groase de vene şi artere, emoţia lingoului de aur topit din întâmplare, dar pentru prima dată, în flacăra prea dulce a unei inimi care, ar prea putea, vezi bine, să se înscrie mâine spre-a concura la Cartea Recordurilor, pentru cel mai mare dovleac din lume. Eşti încă lângă mine şi mi-am dorit, dorindu-ţi, rămâne-vom deci pururi şi fie să ne fie aceasta, binecuvântare, promisiune de încă şi mai bine, împreună. La mulţi şi fericiţi ani întru sănătate, putere, frumuseţe, belşug şi iubire cu împlinire deplină!
De ziua ta sărutul va fi pictat în ochii hulpavi de tine, doamnă, dar voi sorbi privirea atât de vinovată din inocenţa mută a lespezilor firii şi voi tocmi pe preoţi, voi mitui profeţii să îţi deschidă hruba întunecat-adâncă a patimilor caste, dorinţelor celeste chiar când voi fi acolo. Putea-voi deci să-mi satur emoţia prin tine ca ultima cerinţă în viaţa asta scurtă.
Te iubesc definitiv!

Dimineaţa devreme

Gânduri fugare în liniştea spartă de aerul rece şi aproape captiv prin fereastra deschisă a inimii mele. Cineva, sunt singurul care deja nu mai doarme, ronţăie, parcă încercând să o facă tacticos, un fruct, de data aceasta, poate de această unică dată, nu oprit, din vasul întins, ca de arama pe faţă a clepsidrei potrivnice unora şi nu acelora care au mai iertat şi-n alte dăţi greşin la fel, chiar dacă nu au reuşit întru totul să uite. Se macină timpul într-o iarnă prea blândă. Aştept primăvara.
Copilul nemulţumit că i se va spune Săftica, tremură totuşi de emoţia celebrităţii sale precoce.
Ritmul Îngerului dădu bătăi de cap custodelui clandestin. Fără urmări. Apoi răutăcioase confesiuni. Şi urgenţa aceasta. Să nu te implici, să nu plângi, să nu crezi în telepatie, nu acum! Idei disparate în iluzia templului cu trepte reci de după o apă a sâmbetei. Dincolo de singurătate, ca o fabulă. Şi din nou liniştea. Acum ca o pacoste, iar ca o extrasistolă. Mi-e teamă să vorbesc de parcă aş putea cândva să nu mai pot şi tocmai atunci să vreau să îţi termin un început dacă nu vulcanic, măcar eruptiv. Această mâncărime de limbă simt că mă va costa destul încât să trebuiască de azi să strângcureaua ca să pot plăti. Te iubesc!
Abia aştept să ne întoarcem la ale noastre. Vom desena iar pereţi copilăroşi de vise şi transpiraţi de lacrima dorinţei. Culori de joacă vom arunca în constelaţii pe tavan. Însă cei mici ne vor aduce tiptil cu picioarele pe pământ iar tu le vei mulţumi că scăpaşi, eu le voi mulţumi că ne primeşti cu Mika în casă. Aşa vruse ea să îl cheme pe puiul de câine, trebuie să fie galben şi să fie o ea nu un el.
Am prins ideea cu susţinerea colţului de pâine la mine. Tu doar ca să fie băiat. Eu mă voi hrăni duminica asta cu pizza.