joi, 28 iulie 2011

Binele posibil

Au adormit la locul lor suspine. Se caută un gând de prea mărire. Şi timpul amorţit de linişte, se schimbă. Pe toţi ne vrea credinţa în visare. Un neam frumos, o inimă prea mare, un singur adevăr de pe la preoţi. Suntem datori şi datoria creşte cu fiece secundă de risipă.

duminică, 10 iulie 2011

Nimic, niciodată nu va fi mai frumos!

Eram încă un copil chiar dacă ridicam deja pretenţii de îndrăgostit. Dar nici măcar nu era pentru prima dată. Ea nu era nici blondă pe atunci, nici ochii ei nu erau nici verzi, nici albaştri. Ţin minte că am tras nişte sfori ca să o pot întâlni. Am dansat împreună, cu spectatori, în aplauze. Gestul m-a cotropit şi a fost, ani de zile după aceea, ca o cvasi-stăpânire, o subjugare interioară. Apoi am realizat că nu îmi mai putea determina vreo motivaţie de acest fel, nici o vedetă, oricât de mare sau de mică ar fi ea. A intervenit însă altceva, poate gravul meu egoism şi de fiecare dată am făcut din fata iubită o personalitate care avea să îmi marcheze fiecare emoţie a istoriei mele. Până de curând, când, încercând aproape stângaci, cronologia, pentru o secvenţă m-am încurcat. Atunci am realizat că defapt nu are sens, că nu contează decât finalitatea, iar parcursul în sine reprezintă de fapt un şir, o succesiune în desfăşurare, de clipe consumate toate pentru un acelaşi scop dar în acelaşi timp, fiecare reprezentând scopul în sine, al întregii desfăşurări anterioare. Iar ceea ce contează la timpul prezent este ultima secvenţă aflată în desfăşurare, permanent alta, mereu în desfăşurare!

joi, 7 iulie 2011

Sentinţa luminii

Capătul amăgirii s-a oglindit frivol în spatele realităţii mele. Sunt despuiat de vremuri şi de scop. Iar acesta din urmă e unul bolnav. Singura măsură, totuşi, de care sunt în stare, e la marginea oripilată de vârstă, a curajului tern de a desface în fascicule miniatura dorinţei de mine. Mi-e greu să cred dar sigur aş accepta imediat, un dezastru asupra a tot ce îmi e dat să-mi fie împotrivă. Iubesc colosul şi mă fascinează frumosul. Impresionat până la lacrimi de expresie. Dar până la urmă considerat o brută fiindcă pur şi simplu vreau să ştiu motivul părăsirii, pentru că devin agasant doar dorindu-mi să aflu. Dar greşeala e înainte de toate acestea, în implicare. Iată o stare de fapt despre care ştiu dar nu îmi propun neapărat să o schimb. Poate şi pentru că e teama de a nu fi în stare.

Arhivă blog

Despre mine

Fotografia mea
adevăr, transparenţă, virtute