Scris naiv

Un semn liniştit de la mine. O palidă vreme dezisă. Frumos şi senin în marea lui parte, cerul oferă la toţi cât poftim. Din el ne scutură şi, prea înaltul rămâne tot întreg, ca un perpetuum mobile. Iubirea înseamnă încredere. Nici nu se pune problema să n-am. Pentru că eu nu cunosc strategia minciunii. Picioarele ei scurte îmi par dizgraţioase cu fiecare ocazie. Iar omisiunea, în patima ei sau a ta, de a nu însemna nimic, devine trădare.

Crâmpeie de an!

Privesc în gol la propriul meu orgoliu. Şi sentimentul tern al copleşirii, sfărâmă iluzia mizeră a dreptăţii. Concep din picături sărate, cumva prelinse printre gene, un eşafod al vremii inutile, în care n-am ştiut de tine. Mi-e teamă totuşi să privesc risipa ca pe un lucru samavolnic intricat distanţei dintre noi. Ar însemna că nu am fost în stare să învăţ nimic până acum. Ar însemna să nu mai ştiu, pe de-altă parte, că mă doare... Iar tu nu pari a fi întru deplinătatea sensului, croită a mă-nvăţa ce poate, într-adevăr, ar trebui să ştiu. Sunt mâine şi, fiorul pare de când lumea. Cresc nişte biete clipe drept aripi peste ochii mei. Un tunet surd încătuşează tăcerea drumului pe care vin. Cred, sincer, că am vrut să sper că acest Moş Crăciun există! Iar cine-a păcălit copilul din mine, cu asta, vreodată, s-a păcălit atât de crunt pe sine, încât nu o va recunoaşte-n veci! Îmi este, pur şi simplu greu, să nu mai cer din toate o fărâmă. Te visez şi sigur asta va rămâne numai pentru mine!

Noaptea promisă

Figură de stil, sau nu, sufletul meu este cotropit de tine. Simt starea de bine de acum ca o amintire plăcută despre o zi însorită, cum a fost astăzi, în pragul parcă încă timid în a se lăsa trecut, al iernii. Şi sunt deja în casă, unde e cald şi bine, deşi mă mai furnică degetele de la frig, iar pielea pe alocuri poartă semnul uşor rugos al câtorva celule care nu au rezistat expunerii. Nu aş fi uitat de mănuşi, probabil, dacă, atunci când am plecat, dominanta mea nu ar fi fost atât de puternică. Şi vreau să-ţi spun că eram vădit preocupat că vor trece atât de multe ore fără tine. Că îmi va fi cumplit de dor. Timp afectat care nu a trecut nici până la acest moment. Dar măcar acum am scrisul acesta. El mă suportă iar eu îmi descarc gânduri. Iar ele, gândurile, parcă se străduiesc să nu mă chinuie. A fost un drum oarecum bun. În măsura în care voi reuşi să alung sentimentul de cauză inutilă. Te iubesc şi pentru că eşti, te percep, în acord cu revolta mea, dar mai ales cu nevoia mea de susţinere, incidentă acestei perioade. Nu ştiu cât va mai dura şi nu îţi pot cere nimic, doar vreau să ştii şi sunt în stare să admir ceea ce tu nu laşi ...să fie admirat. 

Mi-e dor de tine!

Liniştea ta mă face fericit. Somnul tău îmi dă poftă de iubire. Eşti aşteptarea vieţii mele. Plâng în pumni când taci. Dar vreau să te binedispună visul acesta de iarnă, parcă inertă. Sunt gol când nu te simt. Nimic din timpul surd nu mă mai poate ajuta. Vreau totuşi, doar să dureze acest prezent. Eşti  un dar, o speranţă care s-a împlinit. Sau, nici n-am avut curajul de-a spera atât. Inima mea nu e mult pentru tine, dar este ceva în spiritul ei, care nu se mai poate dezafilia ţie. Iubire!

Setările iernilor mele

Atât de mult alb şi durere! Vreau doar să mai pot să ştiu încă o dată şi să nu mai simt că sângele-n rană e rece. Aşa ar fi poate mai uşor şi mai repede mi-ar trece. Te urmăresc în gândul meu pe tine, cu fiecare clipă care plânge. Mă simt aproape vinovat că te iubesc cu milă şi cu jale. Tu eşti, ai fost, de dincolo de oricare risipă, tot ce sunt eu şi tot ce nu voi reuşi vreodată să mai fiu. Tu ai făcut din mine un chip de lut ce se închină ţie. Sunt un păgân! Mă iartă iar şi iar şi eu voi încerca, de fiecare dată, să nu-ţi mai greşesc!

Uit haiducie, plătesc uitare

Iubita mea, încă nu sunt în stare, să-ncep cu tine a-nvăţa, că doare să-mi ţin sufletul fără de chei. Şi corzile viorii sunt hâite după un timp în care nici arcuşul nu a avut sacâz şi, nici ţiganul n-a mai vrut sau n-a putut, săracul, să o scoată, o vreme, din toc, sau cum s-o fi numind suportul agăţat de el în cui, parcă pentru tot postul şi pentru toate miercurile şi vinerile de peste an. Nu mai sunt nunţi în lumea asta, până la nunta noastră? Şi nimănui nu ar putea să-i pese dacă nu-ţi pasă ţie, chip divin! E vina mea că m-am îndrăgostit prosteşte încă de când, hoinar, orbeşte, NU m-am uitat la timpul care trece. Şi poate ar fi trebuit să vreau să mi te-ncerc, o perioadă încă, sub auspiciile celui care-ncepusem să devin. Sau, cum ţi-am spus, în numeroase rânduri, să am puterea, poate ar fi trebuit, de a rămâne un indiferent în teza acestei relaţii de ...tocat nervi. Dar am crezut că nu voi scrie asta. Şi-am mai crezut că nu am ce să pierd.Un artefact, gândirii tributare prea risipitei vieţi până la tine. Atât de multă dragoste încape într-un nimic vidat până la os, încât, în mine, au îngenunchiat orgolii, cu titlu de principii până să te cunosc. Şi cum să uit acest control de sine, spunând acum că n-am nimic să pierd? Eşti visul creştin şi, milos îmi e timpul dat să te ştiu, să îmi fii lângă mine. Sunt, din nou vinovat, de-a nu fi-nţeles până astăzi, de a nu fi găsit corespondent în viaţa noastră de cuplu, pentru trecut. Acum îl am şi el se numeşte creanţă. Dar hai să facem, împreună, un pact şi, după,ce vom fi plătit, de-ar însemna să lăcrimăm până la sânge poate, să bandajăm altoiul firii noastre pe o tulpină viguroasă a-ntregii păduri, visată cândva în copilărie, la fel!

La miezul nopţii

Plâng stele peste pietre şi le încarcă de suflet nocturn. Se sfărâmă lacrimi în pumni strânşi greu peste gene obosite. Mi-e dor de cum aş fi putut să fiu dacă te-aş fi ştiut dintr-un început mai timpuriu, cu tine. Să te fi ştiut, probabil nici nu m-ai fi băgat în seamă dar aveam o cu totul altă perspectivă despre viaţă. Oricum, chiar fără să te fi întâlnit vreodată, te iubeam pe tine. Şi tot ce-a fost în rest, adică risipă de vreme, a însemnat căutările mele cu scopul precis de a te găsi!

Pin şi brad, crini şi spini, zbor de nălucă

Aş vrea să vină cineva. De nicăieri. Să îmi taie aripile pline doldora de nămol. Penrtru că, atât de mult te iubesc, încât imaginez, halucinant aproape, că aripile, pe care ai putea doar tu singură să mi le creşti la loc, sunt cu mult mai mari şi mai bune. Din tot adâncul meu simt asta. Şi apoi, ca un bolovan mânjit de pământ şi de soare, mă opintesc în firul subţire de apă curgătoare, al vieţii, al destinului sau sorţii. Mă răcoresc şi limpede şi dulce. Dar, parcă fără măsură, mă uită Dumnezeu acolo. Şi, ca o ironie, bălteşte sensul crispat pe o albie fantasmagorică. Sunt restul de plată la timpul trecut. Eşti tot ce aş fi vrut să mi se fie vreodată.

Fără de legea risipei

Neologisme barbare într-un context pueril. Insolvenţa picanteriilor meschine, despre un destin şifonat. Minciuna pe tronul obedienţei. Şi în acest amestec lasciv, îmi regăsesc structura de rezistenţă a edificiului de până mai ieri. Credeam, de fiecare dată, aproape, că nimic rău nu se va fi întâmplat dacă o iau de la capăt. Sau doar gustul amar. Îmi e de mine însumi cel mai teamă. Şi voi nega, apologia durerii, ca o manifestare constrânsă, menită criptic să repugne întregului ascensionism vulgar. Am divulgat pereţilor tot sensul iar pereţii aceia îmi rag acum cu obstinaţie în creier. Le voi plăti cumplit de nevralgic, amenzile anotimpurilor pierdute, parcă şi din vedere de ursitoare! Te iubesc, pe tine, fericirea de-a fi îndrăgostit!

Mirificul moment

Am depus jurământul de suflet. E ca o legendă care s-a născut acum o sută de zile, aproape. Deci, trăiesc propria viaţă într-o istorie contemporană, în cel mai exact sens al cuvântului. Iubesc viaţa şi această formă de dragoste nu este nici o descoperire fabuloasă, nici o consecinţă a experienţei, ci pur şi absolut simplu, geneză.

E viaţa reală

Se aleargă pe sine, gândul rupt şi umblă despuiate, într-un crepuscul vinovat, rânduri cu picioarele goale, peste cioburi de imagine. Aşa cred eu că s-a născut fericirea. În marginea pădurii, pe drumul dimineţii reci, la poalele muntelui. Poate că verde a fost întâi. Sau, parcă cerul. Sunetul şoptit al izvorului promis. Respiraţiile noastre accelerate de aleea întreruptă în liniştea ei doar de trunchiuri smulse de o furtună parcă din alte timpuri. Şi ochii tăi! Iar acum universul gravitează pentru mine, în jurul tău. Ca o semantică a firii, lumina se cramponează privirii celui care sunt, ca roiul de matcă, în conceptul larg şi deplin al fiinţei de tine. Adorato!

Amintirea vieţii din copilărie

Ard umbre. Vremea e de groază. Toamna pare un templu. Mă intrigă un status tranzitor. Şi mi-am propus, totuşi, să învăţ pederost cât mai multe dintre variantele posibile. Nu pare posibil, dar se întâmplă să cadă peste toate, răbdarea tipului care parcă nu aş mai fi eu, deşi mă reprezintă mai bine decât oricând, mai eficient decât niciodată. Sunt, eu însumi, cum îmi convine să fiu.

INIMA CRINULUI SAU SUFLETUL VIORII

Sunt nestematul trunchi al gloriosului acest acum. Mi-e frică de lumină-n întuneric. Am ochiul format şi gândul meu spart revede fiecare clipă de risipă. Eşti martorul gol al iluziei fade. Mi-e inima grea de praful din ceaţă. Aştept contopirea din mine cu spaţiul şi el se-ncadrează vulnerabil în eu. E vina minciunii şi patima crede, sunt urletul mut al şopârlei când moare. Dar port în mine tâlc de căprioare. Şi toate cărţile se încăpăţânează să se împrăştie pe faţă ca un deziderat la paguba din viaţă. Căci n-am ştiut, sau n-aş fi vrut să ştiu nimic din cât ţin minte şi sunt viu. E atât de târziu. Eşti atât de frumoasă. Atât de dincolo de tine, de adânc, de înalt, de departe de cel care sunt!

Atât de mult frumos şi bine

Am vrut să-ţi scriu ce ştii deja. Doar să rămână scris. Poate îmi voi face timp şi voi salva aici şi rânduri dintre câte ai primit, iubire. Dar acum, ca un copil, mă bucur să îţi aştern gânduri ale momentului actual. Mă trec ape şi tremur aproape, în clipa regăsirii acestui mod de-a fi. Aşa cum n-am mai fost până la tine. Dar fericit şi plin de speranţă. Îmi simt degetele pline de ace, mă furnică pe şira spinării şi, vreau cu tot dinadinsul să rămână aşa. Pentru că eşti înţeleaptă? Bună din cale afară. Înţelegătoare şi puternică! Frumoasă foc prinn tot ceea ce se vede cu ochiul dar mai ales cu sufletul. Pentru toate acestea, în parte şi, pentru ceva mult mai mult decât atât. Ţie chiar îţi pasă, în general dar şi ca structură. Eşti implicată, prin tipul excelent al personalităţii tale, în tot ce se întâmplă în jur. Privirea ta trădează argumentul statornic, infailibil, al axiomei că nimic nu e întâmplător. Iar mie îmi este parcă hărăzit norocul de a te şti acum, după ce am început a fi în stare, zic eu, să pot aprecia lucid, să pot accede la acest înalt sistem de valori. Te iubesc! 

Promite timpul că va fi mai bun

Şi sigur n-am să pot să-ţi mulţumesc destul! Doar fiindcă eşti, fiindcă ai fost aici, iar mâine vei fi intrat deja de zece zile-n viaţa mea. Iubesc uşor, se vede repede, mă aprind adânc şi ard mocnit. Şi cine ştie până când voi îndura să cred, voi suporta să aştept, voi putea să înţeleg menirea mea de a da, de a face totul, de a creea dragoste. Nimic nu am râvnit la schimb. Până la tine! Acum visez că totul ar putea fi al meu, dar trebuie să te câştig pe tine! Şi, este aceasta o provocare pe măsura aşteptărilor mele. Pentru că eşti, în două rânduri, maturitatea de pasiune a vieţii mele care, cu tine, începe din nou!

Patima speranţei

De piept cu viaţa ne luăm destul. Din aşteptările risipei clădim de astăzi ruine pentru mâine. Un strop de cer întindem cu nesaţi pe ultima felie dintr-o pâine mâncată cândva împreună. Mi-e teamă să cred, cât inima-i bine, că pot să aştept mai mult pentru mine. Ascult un destin enigmatic dar dulce. Concep un parcurs despre cât se va duce iluzia vremii spre noi împreună!

Scrisoarea fugarei

Frustrarea elocinţei, ca o vinovăţie greu de asumat, se ostoieşte frenetic în greabănul năduşit al argumentului. Refuzându-se pe sine, fiica moartei devine ea însăşi moarte ambulantă. Şi n-ar fi trebuit să pot să văd, sau să ştiu că aşa se întâmplă. Doar pur şi simplu firesc. Îmi scrie despre ceea ce nu mai contează. Vorbeşte despre ce ar vrea să aibă. Gândeşte haotic într-un limbaj comsumtiv. Se agaţă histrionic de ceea ce nu aş putea să îi mai ofer vreodată. Şi plânge spasmodic de propria milă. Ciumpalacul? Retard la un individ complexat de ceea ce imită prost, dintr-o plămadă fără subsrtanţă! Nimic în loc de tot ce-ar mai fi putut să fie. Sulemenite, zilele ei trec în aşteptarea parcă, a nebuniei ereditare, la vârsta surpriză din frageda împăcare.

Treci peste toate şi vino la mine!

Noaptea e magică, pentru că mă atinge gândul de tine! Aerul cerne cumva în imaginaţie, ideea de vară. Să asculţi poezia tăcerii dintre noi, pe ritmul viorii din mine. Aşa mi-ar plăcea să cred că răsare dorul. Fii copilul cu minte din istoria povestită de zâne, la naştere, fiecărei fetiţe ca tine. Numeşti ursitoare, poate, aceste fiinţe. La tine au zăbovit mai mult, pentru că eşti sortită să fii de-a lor. Nu mă poţi dezamăgi, Zâna mea bună! Dar eşti atât de liberă să alegi, încât, de multe ori, mă doare. Aici ai şi tu dreptate, suferinţa fără tine e mai mică dacă ştiu mai puţin despre cea care eşti, despre ceea ce faci! Dar te iubesc mai mult, pentru că mi te imaginez aşa cum îmi convine, totuşi, din amintirea clipelor împreună!

Pentru totdeauna

Nimic nu sminteşte mai mult, mintea omului, decât nemurirea. Dar este de neiertat să vorbeşti despre asta, fără ca măcar să crezi în ceea ce dăinuie dincolo de trup, de fiinţă, de vreme. Iubirea, pur şi simplu există. Ne agăţăm de ea sau o hulim. Ne trebuie sau ne doare. Este sacră sau reflexă. O simţim în inimă, o învăţăm pederost sau, când nu mai putem a o merita, ne-o amintim din răsputeri. Este religie, haiducie sau nesaţi. Ne copleşeşte, pătimim, păcătuim, jurăm, ne rugăm şi credem şi, toate acestea dintr-o dată, pentru fiecare clipă de dragoste adevărată!

Tu de ce nu îmi scrii?

Singură, dragostea mea se anină de ramul disperării crude. Şi eu o las agăţată acolo şi plec. Iar pentru asta, gura ta e de vină, mânca-ţi-aş eu buzele, fără să te rănesc. Tu eşti cauza, pentru că taci. Eu te vreau, dar vremea e duşmănoasă şi se opune. Am visat că erai înapoi lângă mine. Dar până şi visul cu tine e o minciună.

Suflet fără grabă

Vroiam să ştii, tu n-ai de unde crede! Vroiam să vezi, nu toată lumea vede. Am aşteptat să pot şi pare tot degeaba. Eram convins că vreau dar n-am luat în calcul că dacă tu nu vrei, chiar nu te poit convinge. Curând vom împlini o vârstă de când nu ne mai ştim. Aproape tot în faşă e despărţirea noastră şi n-o putem ucide fiindcă suntem paterni. Dar ştii ce cred? Oh, sigur n-ai de unde, când tu ştiai din astea, eu nu am fost atent iar când întreb retoric, ţie de mult nu-ţi pasă. Va veni un timp, o soartă, o nevoie şi, va dezintegra clipa pierdută a greşelilor noastre. Atunci vom putea fi din nou împreună!

Din sinceritate

Am fost promovat. Ştiu, nu îţi pasă. Dacă eram cu tine, m-aş fi manifestat exuberant. Dar las să se adune şi, când va veni un moment care să se dovedească în sine a fi potrivit, le vom sărbători pe toate!

Bună dimineaţa, Zână bună!

Keybord timp regăsit on-screen

Suprim tacit un interval de prevalenţă a ultimelor reguli impuse de sistem. Mi-e dor. Şi nu contează asta. Mi-e teamă că ar putea să nici nu îmi mai fie. Sunt orb la speculaţiile care mă-nconjoară. Doar ştiu că trebuie să fiu şi mâine voi cristaliza voinţa mea în şi mai multă forţă. Iubesc!

Dor de dragoste

Mi-e imposibil să te dau uitării. Eşti, fără să pot găsi termen de comparaţie, perfectă. Şi mă ştiu vinovat. O singură clipă amărâtă ar fi trebuit să gândesc şi, pur şi simplu nu am fost în stare. Nu am nici măcr tupeul să te vreau înapoi. Poate şi pentru că nu am găsit argumentul greşelii de a te fi izgonit prima dată. Dar e mai mult de atât: aştept cu o chinuitoare răbdare, să fii tu singură, convinsă că te merit. Iar în dreptul meu, mă doare efectiv să recunosc, dar trebuie, spre-a-ţi fi ce vrei să ţi  se fie, să îţi devin un altul. De unde până mai ieri, eu nu îmi reproşam nimic din trecut, iată-mă acum dorind să anulez timpul pierdut fără tine.Pentru că atât de mult te iubesc, încât mă simt în stare să mă pedepsesc prin nemurire, ca să am vreme de tine sau de tot dorul de clipa anterioară culpei prin care am putut să te las să pleci!

Iubire nesăbuită

Un veac de amintiri, parcă desprins dintr-o singură clipă. Şi beat, fără să beau altceva decât clipa fără de tine, mă mai arunc o dată, de nici nu mai ştiu a câta oară, în prăpastia gândului pe care nu-l mai cred, c-ar trebui să înţeleg, să simt că te-am pierdut cam pentru totdeauna. Rănit în piept, desprind această întâmplare ciudată şi refuz să îi dau numele tău, pentru că în viaţa mea tu vei rămâne mereu o zână bună.

Forma continuată

Atât de mult cât pot să te iubesc în salturi, nu va fi suficient spre a mă face să nu mă bucur sau, măcar să vreau a mă abţine să o arăt, când, aşa cum astăzi îmi descria un prieten, vei trage-n jug precum vita la plug, cu biciul pe spate, imitând vântul iute de iarnă, în aerul contopit cu ciuda că te-am cunoscut şi, după ce mi-ai omorât un copil, am mai putut să îţi fac ţie unul. Dar te răsfăţ cu-acest mesaj pentru când, pielea ta sângerândă şi mirosind a mocirla din care te tragi, nu va mai însemna nimic pentru nimeni. Atunci vei şti că ai murit şi totuşi copilului tău îi este mai bine decât cu tine. Acum, de ziua lui, îţi scriu şi, îi voi arăta doar atunci când va fi probabil capabil să înţeleagă. Eşti o bestie de mamă, fiindcă vii dintr-o javră de femeie, eşti un monstru ca fiinţă, aşa că pare firesc să mă bucur să scriu că nu mai eşti.

Sufletul pasiunii, dorinţă sau visare

Viaţa atât de liniştită a întunericului se înfruptă săţios din dorul de somn. Pentru că nu pot să dorm. Se macină noaptea între becuri de stradă şi lumina caldă a monitorului parcă abandonat sieşi de mai bine de douăsprezece ore. Altfel e bine, aproape vară şi, până spre seară, pe role. Mă simt, în momente ca acesta, norocos, născut astfel. Iar dacă nu aş fi ştiut de la început, sau nu ar fi fost aşa, aş fi făcut să fie!

Stare nocturnă, insomniacă, de spirit

Ascult istoria trăită la incandescenţă. A nu ştiu câta oară, astăzi. Nopţi, ca o rugăciune pentru toţi cei morţi în preajma Crăciunului însângerat. Şi pentru cel care cântă. Dar, doar de câteva minute a început  Sfânta sărbătoare de Florii şi, această zi, alături de versuri aproape revoluţionare, sau pur şi simplu firea, îmi aduc aminte de Lazăr, Dan-Lazăr. Sunt şase ani pomeniţi de ai mei astăzi în locul unde se odihnesc şi bunicii unde am crescut, de când copilul meu de patru ani s-a stins. Dumnezeu să-l odihnească!

SERVER AGLOMERAT

Primul sărut, capodopera copilăriei. Numele ei, patima egoistului din cel care sunt. Simt mirosul de cool-er încins. Târziu, secvenţa iluziei. Mă voi pierde, poate, în divagaţii frivole. Dar se cerebralizează cu timpul. Suport de ace, suport de ochelari, drumul din piatră şi vârful atins, în starea de veghe. Atât de bine se vede totul, de aici, de departe, prea de departe. 

LA ÎNCEPUT A FOST CUVÂNTUL

Credinţa mea interioară, sub cea mai lipsită formă de originalitate a ei, este că ar trebui să învăţăm a nu mai minţi, de la animale. Acum voi face o paranteză: pe mine nu simt că mă fac să mă autoexclud timpii morţi la servici, nu mă degradează turele de noapte. Deci, revenind, în sensul folosit aici, nu e nici o problemă dacă unii vor considera că prefer să fiu animal. Cum nu a fost decât o nimica toată să mi se atribuie un caracter schizoid. Ideea era însă, evident alta iar adevărul, departe de a se afla la mine, este departe totuşi.

Semnul care nu se vede

Aproape lucruri despre care mai nimic nu se va spune, nu se va scrie.

Ordinea firească

Sunt transparent de câtă apă-ncape pe corpul meu, după sorbire. Plâng îngerii pe umărul tău, clepsidră. Avem aceeaşi vină, tu, timpul şi eu. Prea bine parcă, am învăţat să-l ignorăm pe mâine. De hârtie, amintirea geme a bătrâneţe vulgară. Cred în somnul de abur al dorinţei. Atât de tânăr încă, totuşi! Şi absolut liber, ca o amăgire, să gândesc. Greu până la sânge, va fi meritul de a fi ştiut că doar atât se mai poate. IUBESC!

DOAR SĂ POT DUCE

Îmi crapă buza de iubire. Şi mă doare prea multă nepăsarea apăsând umerii mei, fiindcă trebuie să pară, să  se vadă aşa cum niciodată n-am fost eu. Doar timpul! Agăţat de marginea lui, mă rog la un Dumnezeu care să-mi dăruiască visul înapoi. Şi teamă-mi e că par disperat. Sau poate că sunt şi încă nu am aflat că se şi vede. Dar nu e prea mult şi e, atât de pur şi simplu, evident, pentru că am avut, am pierdut, iar acum vreau din nou să am. Grotesc, momentul îmi râde în faţă şi îmi aduc, aproape sfios, aminte că,am primit de fiecare dată, ce am cerut şi mult peste asta.

The Dog that doesn't bite

When you grow up like me, with any pet I image to wish, some things are easy to thinck. Nobody seems more friendly or more anemy (dangerous word) but I am like an alien for they. And for now, it missing an Amstaff, who eats before to bite. It's the permanently story. I wanna be only me! Ooops, and a car, an offroad for my publicity! Enough!

It's this a war

Somebody was born around the midle of the summer, but he loves the fire for all another reasons. It's talk about fite and faithull, here like a histori's shadow. Just the morning. May be, without instant coffe, yet. I try to understand, for myself. So awfull, so sweet, after sleep, with a lot of energy inside, from the remember. I loking for the blue sky!

Pastel de capricii de primăvară

Ascult, cu obrazul plecat pe umărul tău, amorul dezordonat al timpului de-afară. Dintre degetele mâinii drepte, firele ude de ploaia prea rece, se vor alintate. Puiul meu drag! Anotimpul mă ceartă numai pe mine. Dacă se tânguie sufletul, e al unei femei, dacă el sângerează, e al căprioarei, dar sufletul care moare e al unui bărbat. Iar dacă el rămâne în picioare, e pasăre phoenix sau Isus. Şi dacă nu se-ntrunesc toate aceste condiţii atunci bărbatul acela este îndrăgostit de tine şi tu eşti viaţa care îl susţine.

STAREA DE BINE

Voi fi atât de vag pe cât de împlinit mă simt şi împăcat cu gândul că trebuie să mai aştept pentru că trebuie să fie, fiindcă am fler iar el asta îmi spune. Nimic din coerenţa dispoziţiei de acum nu poate trăda confortul personal indus aproape instantaneu doar de câteva fraze lacunare şi în marea lor parte voit răutăcioase. Dar asta e iubirea!