Era un text, este ca o urmă de memorie. Sau era și un cântec.
...De la flori, de la păsări.
Ne vine, cel puțin uneori, foarte greu să ne raportăm la natură. Evoluția ne arată că nu este neapărat rău. Deși, mai bine am umbla goi decât s-ajungă " puiul" să-și " mănânce" părinții. Nu găsesc alt rost acelui drept prin care copiii pot folosi un telefon să își reclame mama sau tatăl.
Revenind la aotimpul nostru, trebuie să știți că zac în mine, de zile bune și, să-mi fie rușine, n-am reușit să le-aștern nicăieri, cuvinte grele, în glumă fie zis, ca de ocară. Pentru că mă minunez parcă de fiecare dată altfel, pentru, de fiecare dată același, sistem complex. Schița unei structuri refuzând ostentativ cuprinderea-n gândurile premeditate.
Nici nu pot rămâne indiferent. Dar, strigând prin păduri, "Sărutmâna Toamna mea!" mă tem că risc să nu mă pot lăuda cu asta.
Îmi doresc, poate cum noi toți, să mă pot bucura la primăvară de drumul de-ntors al cârdurilor de cocoare pe care acum le las să treacă peste noi doar fiindcă lor le e mai bine, chiar dacă se chinuie și, măcar puțin, ne chinuie, plecând.
Spuneam că am învățat târziu, dar încă pot întineri în desfrâul desfășurat al naturii. Nu pare totul pierdut. Chiar dacă frunza promite ramurii că va lipsi o clipă. Nu e o minciună. Frunza chiar își dorește asta. Doar că nu poate mai mult, după ce cade.
Mi-e dor de voi, cu anii care au trecut. Și m-aș întoarce la primăverile de-atunci. Dar vreau maturitatea plină de culori a drumurilor străbătute către, poate nu chiar toamna ci, doar ale anotimpului nostru de acum!
Iar timpul se va înclina reverențios, vreme de încă o generație, ca de fiecare dată... toți ceilalți văzând în ochii lor, (ei, oameni ai generației care vine), măsura noastră!
