Îmi place să mă iau din brațele acestui destin. Și să mă împart, cuminte, doar în câteva mici fărâme, tot din mine. Una doar, să se alinte. Cu tot ce îmi mai pot aduce aminte despre ce am gândit vreodată. Nu am spus, încă, dacă ar fi simplu. Sau, cumva și mai exact, mi-e fantastic de teamă cât de repede aș putea să aflu că este imposibil. Nu-i vina mea dar parcă aș vrea să fie, să simt sentința dreaptă, pentru că mi-am permis să vreau, să fac, să fiu, orice sau, oricum dar corect. Un timp care taie în carne vie. O clipă de vânt peste fum amețind. Și nu sunt bătrân, nici copil, de cam mult, nu mai sunt. Dar mă plâng, ca un cuib stingher și, mă bucur că mai am părinți.
