Promite timpul că va fi mai bun

Şi sigur n-am să pot să-ţi mulţumesc destul! Doar fiindcă eşti, fiindcă ai fost aici, iar mâine vei fi intrat deja de zece zile-n viaţa mea. Iubesc uşor, se vede repede, mă aprind adânc şi ard mocnit. Şi cine ştie până când voi îndura să cred, voi suporta să aştept, voi putea să înţeleg menirea mea de a da, de a face totul, de a creea dragoste. Nimic nu am râvnit la schimb. Până la tine! Acum visez că totul ar putea fi al meu, dar trebuie să te câştig pe tine! Şi, este aceasta o provocare pe măsura aşteptărilor mele. Pentru că eşti, în două rânduri, maturitatea de pasiune a vieţii mele care, cu tine, începe din nou!

Patima speranţei

De piept cu viaţa ne luăm destul. Din aşteptările risipei clădim de astăzi ruine pentru mâine. Un strop de cer întindem cu nesaţi pe ultima felie dintr-o pâine mâncată cândva împreună. Mi-e teamă să cred, cât inima-i bine, că pot să aştept mai mult pentru mine. Ascult un destin enigmatic dar dulce. Concep un parcurs despre cât se va duce iluzia vremii spre noi împreună!

Scrisoarea fugarei

Frustrarea elocinţei, ca o vinovăţie greu de asumat, se ostoieşte frenetic în greabănul năduşit al argumentului. Refuzându-se pe sine, fiica moartei devine ea însăşi moarte ambulantă. Şi n-ar fi trebuit să pot să văd, sau să ştiu că aşa se întâmplă. Doar pur şi simplu firesc. Îmi scrie despre ceea ce nu mai contează. Vorbeşte despre ce ar vrea să aibă. Gândeşte haotic într-un limbaj comsumtiv. Se agaţă histrionic de ceea ce nu aş putea să îi mai ofer vreodată. Şi plânge spasmodic de propria milă. Ciumpalacul? Retard la un individ complexat de ceea ce imită prost, dintr-o plămadă fără subsrtanţă! Nimic în loc de tot ce-ar mai fi putut să fie. Sulemenite, zilele ei trec în aşteptarea parcă, a nebuniei ereditare, la vârsta surpriză din frageda împăcare.