AUTENTICA IUBIRE

Există, evident, şi viaţă... după orice sentiment. De multe ori trăim prin cel de lângă noi, uneori ca o susţinere, dar mai ales cu dăruire. Dragostea fără viaţă, nu cred să aibă, încă, definiţie. Şi mă sparg în clipe de risipitoare aşteptare ternă, ca un monolit. Dacă pleci din gândul fără de ispită, să-ţi aduci aminte despre ce-am vorbit. E o rugăminte. Sau un sfat cu toate câte le-am ştiut. Pentru mine toamna asta parcă, vine să coboare timpul- şi aşa prea scurt, spre-a-mi aduce-aminte despre fiecare moleculă stoarsă în acel minut. O chimie albă sub un cer albastru. Restul se va scrie poate pe vreun zid. Am golit cerneala gri, din călimară şi,-acum scriu din ochii câtorva copii ce-au crescut în mine ca un infinit.  Mă prosteşte ploaia, că voi fi avut, câte strâng în palmă, picături de lut, peste tot necazul care m-a durut. Eu, încep de astăzi, sau am început, nu să plâng pe umăr de făptură bună, cum aş fi crezut, doar să văd în tine tot ce n-am văzut! Şi, te rog, rezolvă, într-o săptămână, din citate versuri sau din alt zenit, toate câte astăzi poate prea grăbit, le aştern în suflet şi ţi-l pun în palmă. Am toată-ncrederea că vrei să fie cum ne-am fi dorit. Eşti prea frumoasă, spre a te pierde, doamnă!

Iarna din primăvară

Iarna care nu se vrea încă trecută. Ninge ca-n basme. Nici de Crăciun n-a dat atât de multă zăpadă. Încă puţin şi povestea devine de groază. Pomii în floare au îngenunchiat parcă sub povara albă, îmbibată de apă. Bătrânii spun că dacă nu e ger, încă putem manifesta o speranţă. Pe mine mă doare un gând. Vremea, după sufletul omului. Abia s-a întâmplat Învierea. Şi cred că aceasta este pentru jertfa mieilor. Par lacrimile lor albe, nevinovate, cum curg, aproape cu disperare, în toate direcţiile, către pământ. Îmi vine să urlu când ştiu cât de mult, chiar mie însumi, îmi place şi mănânc, atât de vinovat, carne de prunc, dintr-o stână străină. Şi singura consolare îmi pare a fi una crudă. Mă imaginez un animal de pradă. Dar nu sunt. Prin legea naturii, el n-are-ncotro. Ca să trăiască, n-are ce face. Eu însă ştiu că pot alege. Dincolo de ispită, am prins cumva gustul.

Aştept să se tot întâmple mereu altceva, fiindcă vreau. Apoi ar mai fi şi păcatul mândriei. O spun destul de des, cu doar vreo două excepţii, chiar nu regret nimic din ce-am făcut. Ba chiar mai mult, în aceleaşi condiţii, ştiind ce ştiu acum, aş face la fel. Adică sunt irecuperabil. Deci n-am voie să mă plâng de-o ninsoare care cade în mijlocul primăverii, peste liniştea nopţii, în timpul tuturor aşteptărilor mele. Şi, sigur că da, ar putea să însemne, la fel de bine, pace, linişte, împăcare, dar şi durere, pedeapsă, răzbunare.

Poate fi despre mine

Din gândul de ieri n-a rămas mai nimic. Ştiu doar că am vrut şi că încă mai vreau. Atât de frumos şi parcă prea mult. Bine că ştiu dar, încă nu cred că mai am în cuvânt un sens nepătruns. Este curat aşa   cum o simt. Adierea de vânt şi zvonul trecut al ploii că sunt. Mi-e greu să ascult trecerea rece în limba creştină a primăverii tale, când plâng. Şi genele ude, ale prunilor floare, se coboară pe timpul liniştii nopţii. În aleea bătrână stau stropi de petale. Ascultă povestea inimii care, nu uită, nu minte, doar doare. Şi vin la tine iar, să-ţi spun cât sunt de cuminte, cât sunt de nebun. Dincolo de această ruptă tăcere, în rând se aşterne prin clipă şi, cere clemenţa de-a fi lângă tine, aproape, scrisul, cu toate silabele sparte ale acestei distanţe. Şi dacă citeşti cu voce tare-nceputul, încă de la titlu vei putea înţelege că toate acestea pot fi despre tine.

Moment nocturn

Vreau un amărât de cuvânt. Atât de simplu încât să îl priceapă exact până în măduva oaselor, oricine. O expresie pentru sufletul unui copil. Oricât de prost, oricât de al meu ar fi. Şi nu mă mai doare. Doar simt. De altceva, lângă mine altcineva, există şi mai vreau şi tot îmi e dor. Un pic mai simplu. O secundă mai grea. Pictez în amintire un artefact, un chin al dorinţei. Doar vis schilod pe struna de vioară. Încerc să cred. Dar mai exact, mi-e teamă că pot renunţa şi totuşi nu am deloc această perspectivă. 

Timp pentru mine

Semnătura acestui regret m-a purtat aici. Ca o definiţie consonantă a iluziei că vreau. Dintr-un eveniment de clasă, cramponarea mea a făcut un antimotiv al trândăviei. Încă puţin şi reuşeam să împlinesc un an de absenteism. Nu mă simt vinovat, dar parcă mi-e ruşine. Nu mă voi spovedi astăzi, iar pe viitor, sper că nu mă voi abandona unui stil prea explicit. Doar simt că binele de-acum e un puiandru, un exemplar în creştere, al speciei sau, al zodiei sale.

Timpul revenirii

Nici pasul meu nu mai citeste parca unde ar trebui sa cred sau el sa creada corect ca vreau sa ma intorc prin mine. Am fost  de tot ce ar gandi cu ochii si cu mintea cineva, departe. Dar iata-ma aici pentru un film in care rolul meu ar prea putea sa fie doar acela de ai vedea pe unii cum se joaca aproape involuntar, as zice, cu inima in palma si sufletul in dinti, prin patima iluziei ca maine va fi mai bine altfel chiar daca poate mult mai rau, decat deloc, asa ca variuanta pentru o alternativa cu foarte putin noroc. Dar sansa isi joaca ultima carte!