Copilăria trebuie să se sfîrşească la o vârstă neruşinat de mult escaladată de timpul de acum. Măcar copilul de lângă tine ar putea să te facă să te gândeşti virtuos la asta. Iar el nu va rămâne pururi un bebeluş la fel cum au rămas cei cărora nu le-ai lăsat nici măcar şansa de a se fi născut.
Sunt vinovat pentru fiecare dată când am crezut în tine. Atât de multă vină am că-mi vine iar să cred că-i bine să te ajut. Dar mi-e şi teamă în acelaşi timp. Nu pentru mine vreau ce vreau, nu mie trebuie să-mi mulţumeşti. Sau poate doar într-o altă măsură de cât, parcă totuşi cu prea multă sârguinţă, o faci tu azi.
Mi-e dor şi mie să mai fiu copil. Mi-e dor de n-am cuvinte. Dar gândul vrea, inima simte şi unde pui că sunt părinte! Voi învăţa la rândul meu, voi şti, fără cuvinte, să pot, să văd, s-aud că mint femei golite de bun simţ şi mame ipocrite.
E primăvară peste tot. A fost mereu aproape. Dovadă că sufletul meu s-a copt şi e fierbinte. Nu plânge ochiul ud de-amor, nici mintea mea nu-i dinte fiindc-aş muşca braţul rănit al timpului ce cade pierdut, dedat risipei ca un mit pentru c-a fost şi nu e. Doar roua încă o ating, în gene se desfată. Sunt vântul vremii, m-am topit deşi am fost o stană. Acum din piatră a rămas nisipul fin şi râul va duce urma către mări în care mă voi cerne. Şi vei veni să calci subit cu paşii tăi de sticlă. Atât de mult aş vrea să uit cum am sorbit amarul, ştiind că-l sorb, ştiind ce sunt... Iar plaja să te-alinte! În vara care încă nu-i, dar sper, va fi odată, te-oi întreba cu ce-am greşit iar tu vei fi doar apă.
Şi puţină anticipaţie, sau experienţa nefericirii. Obosită, credinţa pâlpâind spre renunţare. A cui e vina oare, de ficare dată!? Stupid nonsens, lascivă întrebare!
