Epicul psihologiei de cuplu

Sunt hoţul de lumină din ochii ei iubiţi. Iar gândul meu e poate, un semn de-ncercănare al timpului risipei că încă suntem doi.

O misiune prin excelenţă de succes

Adevărul despre binele sinelui ca o povară. Lumina se impută ca efect, rezonanţei în eu-l propriu, a satisfacţiei celuilalt. Fie ea, de multe ori chiar eşuată, dar, Nu-i aşa?, intenţia contează mai de fiecare dată. Nu simularea intenţiei! Aici cuvintele băltesc oarecum în sucul propriu al strădaniei. Efortul în eficienţa manoperei, fie ea şi altfel decât munca fizică, se materializează substanţial şi aproape genial de natural, în clipele de după...deşi unii au uneori tupeul, curajul, inconştienţa de a se bucura înainte. Clar: nu doar exaltare, fericire sau noţiuni care definesc antitetic respectivele manifestări, sunt rezultate, dar pentru fiecare din celelalte, avem o minimă corespondenţă în ceea ce ocoleam oarecum aici tocmai ca să nu neg asta.

Pastel epic

Roz. Am reuşit şi eu să aleg aşa. Inima s-a convertit de la durere şi lamentare la putere şi dăruire. Aceasta este iubirea. Să te simţi implicat, să fii aşa, când escoriaţia de pe genunchiul copilului are în mine tot atât de multă sensibilitate cât în ochii Ei de mamă adevărată. Şi aş putea pune condiţia în propriul sânge să nu se mai amestece nimic sau să nu mai conteze. Dar asta o să doară. Şi ce dacă, atât timp cât nu e vina mea decât de a fi lăsat să se întâmple şi să rămână fără pedeapsă. Mă repet: Dumnezeu nu doarme, e mare şi mă iubeşte!

Iluzia nonsensului

Inima care bate, nici ea nu ştie de ce, e dintr-un gând ferice de iubire. Eşti frumoasă, eu aşa te găsesc. Dar nici eu nu fac decât copii deştepţi. Vina, nu putem, sau ar fi în zadar, să o dăm pe destin. Există pentru fiecare o soartă dar suntem responsabili de alegerile pe care le facem. Liberul arbitru. Mai citim şi noi din literatura de specialitate. Am hotărât să te mint că nu s-a întâmplat nimic. Deşi nu am măcar habar despre ce scriu eu aici. Poate o să doară. Nu mi-e teamă, pentru că nu aşa se numeşte ce simt. Vreau să pot şi, chiar dacă acum ţie nu-ţi pasă, sunt lovit. Dar nu voi accepta să-ţi calci pe suflet ca să găseşti ... ce?, să treacă. Te iubesc aşa cum eşti, eu cel care sunt. De aceea voi face tot ce îmi stă în putere să nu mă schimb, pentru că nu vreau să se strice această iubire.

Vineri 20 februarie-Bucureşti2009-spre ora 2.00a.m.

Iubito,
Cu îndrăzneala de-a mă ridica să sper că vei citi curând aceste rânduri, eu vin la tine azi ca după secole în care n-aş fi scris nimic, rugându-te, pios dacă vrei, să îmi mai faci un loc la tine-n suflet pentru gânduri somnambule într-o iubire totală şi insomniacă.
Mă frământ. Şi aceasta nu este o stare de spirit. Uneori mă doare. Rup crâmpeie de iluzie boemă dintr-o figură de stil departe de mine ca individ. Şi totuşi parcă prea aproape de sine. Mi-e teamă şi mi-e ruşine. Dacă timpul ar curge puţin înapoi, deja simt că probabil ceva ar fi altfel.
Am fost ocnaşul fericit al unui soi de viaţă primitivă. Trăite în mine, clipele disperate ale istoriei fără de tine, se sparg şi sângerează şi mor. Acum că te ştiu, mi-e permanent dor. Aproape cred că m-ai învăţat rău. Să vreau mereu mai mult pentru că se poate. Să plâng ca un copil puţin alintat, egoist în mare măsură, pentru că nu sunt lângă tine -nici acum, nici atât de prea mult- ca şi cum ar fi o pedeapsă. Te iubesc.
Sunt valul, fii tu marea. Iar sunetul prelung şi grav auzi-se surd în tumultul furtunii, ca o putere născută-ntre noi peste tot ce-nconjoară cerul şi apa.
Iubire, să n-asculţi blestemele la ţărm, ale frivolei lumi închipuite. Altfel, neputincios, pământul se va pierde prin ceea ce izbindu-se de tine se va întoarce se va întoarce împotrivă-i. Dar mai ales să nu pierzi rândurile-acestea. Mă leagă prin noapte de tine, tăcerea. Sau viscolul iernii, anotimp renăscut în mâzgă şi sloată. De data aceasta eu însumi sunt cum n-am mai fost vreodată: mi-e bine, scriu bine, sunt iubit, simt iubire, iubesc în neştire!
Vroiam să-ţi scriu despre foc dar m-am rupt. A rămas o ţigară. Măcar n-am fost singur. Ştii (nume), băieţi de cartier, de la mine din zonă. Şi fereastra deschisă. Gerul încă mai suflă dar poate tocmai de aceea s-a mai zvântat afară. Şi un mâţ disperat. A mirosit probabil aerul care pute. Mă iartă!
Sunt din nou doar cu tine. Cum voi spune cândva, tu, pe- coală de hârtie albă. Cu nevinovăţie tresărind sub apăsarea poate cursivă a emoţiei scribului (romantic?).
Şi-aş mai avea să-ţi spun atât dfe multe. Deschid un arc de cerc cu braţul către noapte rugând-o să m-asculte şi să vină la tine acum sau odată cu mine, să-ţi recite poemul fără cuvinte. Dar numai cine nu minte nu ştie că noaptea e mută. Urlă vântul, tânguie copacii, dar ea tace şi totuşi va trebui să ţi se recite măcar fărâme din dragostea fierbinte, urzită cuminte, cine ştie de când, cine ştie unde, dar până hăt cât va fi lumea. Mereu aceeaşi, numai alţi oameni, unii buni, unii răi, unii noi - tu şi eu.
Sistemul meu galactic s-a-nchis aici cu tine. Ideea e mâhnire. Doar jumătate-n firea lucrurilor prin aceste cuvinte. Cealaltă parte ca o hologramă. Şi totuşi există...ştiu bine. Să nu mă mai întrebi de ce cred eu în tine. Spaţiul convex, peste munţi, orizont de îi spune, e forma pământului nostru, la capătul lui ... niciodată. Şi parcă tot alunecă şi curge, ca să nu ne mai ţină, ca să ne-alunge. Apoi ne-aduce, ne duce şi iar înapoi ... aceeaşi cruce.
Oh Doamne, iartă-mă, mi-e somn. De două ore-ţi scriu. Se-apropie zorii şi-ţi ţin din inimă pumnii să fie cum vrem amândoi iar ziua de azi să te prindă fericită iubire!
Mulţumesc din suflet că exişti măcar şi numai pentru aceea că reuşesc să-ţi scriu din împlinire cum n-am mai scris dde bine pân-acum iar tu deja ştii cât de mult îmi place, cât de rău îmi pare că nu pot cât vreau.
Eşti visul meu din palmă, sunt eu!


Pentru totdeauna al tău,
SS indescifrabil

Să mă rog de ea să mă ierte!

Nimic nu valorează, nu cântăreşte atât de mult cât oricare dintre clipele petrecute cu tine, iubire. Iar tu deja o ştii. Te voi iubi mereu şi deci te voi iubi şi când tu nu vei mai fi vrut aceasta, pentru care te rog să mă ierţi!

Sfetnicul neputincios dar credincios de la Curte

Porţile se topesc în mijlocul deşertului. Nisipul greu troieneşte până la mânere. Toată curtea are o singură culoare, de praf incert ca volum şi cantitate. Păşesc o cronologie a iertării în câteva capitole. Amintirea sfidează întunericul cast. Despre care nu aş fi vrut să ştiu. Ca şi despre multe altele. Dar mai înainte, sigur ar fi trebuit eu să vreau. Şi să ştiu? Mă încântă nimicuri goale la cetate iar lespezile prăfuite mă stârnesc la decompensări prin veselie. Ruina mea se revoltă ca un nonsens atribuit sorţii. Şi nu mi-e teamă ca să mint dar groază mi-e să nu pot da din mine adevărul aşa cum eu îl percep, pentru mine. E pur şi simplu fizic. Iubirea noastră...!

Naveta ca o temporizare

Mă apropii cu grijă. Poate eu am greşit la început, încercând tropăind să mă fac sau să par mai convingător. Cu toate lucrurile de care mă entuziasmez fac la fel. Apoi fiinţa ca un vulcan. În cele din urmă o bătălie câştigată chiar împotriva tuturor. Gloria, dincolo de palmares, ca un viciu, măcar uneori, de mândrie şi egoism, se cramponează în iluzia permanenţei, de această unică dată, pur şi nu tocmai simplu. Pentru că iubirea îi învinovăţeşte singură, nu pe cei care fug de ea, care nu i-au aparţinut niciodată, ci doar pe o parte dintre cei care şuntează dorinţa, luxează voit adevărul şi nu ştiu să plângă pentru propriile greşeli, iertând măcar din doi în trei pe ale altora. Te podideşte graba uneori şi mila celuilalt e doar un zâmbet discret în colţul umed dulceag al gurii rubinii. Nu aş avea curajul să numesc sentiment, mila. E, mai degrabă o evaluare prin degradare. Nu vreau să fiu cinic. Mai ales că am spus că nu aş avea curajul. Adică un condiţional obtativ. Aceasta deci în condiţia dată prin care nu ar fi să se manifeste faţă de mine. Altfel este un sentiment, unul frumos şi cald, singurul de care nu am nevoie.
Poezia ca o hiperbolă caustică a existenţei, ca un deziderat al neputinţei. Parcă din nou prea crud. Elegia vieţii ca o perfecţiune, cu multă iubire.

Sărbătoare

De ziua ta iubire, se caţără în mine pe sfori groase de vene şi artere, emoţia lingoului de aur topit din întâmplare, dar pentru prima dată, în flacăra prea dulce a unei inimi care, ar prea putea, vezi bine, să se înscrie mâine spre-a concura la Cartea Recordurilor, pentru cel mai mare dovleac din lume. Eşti încă lângă mine şi mi-am dorit, dorindu-ţi, rămâne-vom deci pururi şi fie să ne fie aceasta, binecuvântare, promisiune de încă şi mai bine, împreună. La mulţi şi fericiţi ani întru sănătate, putere, frumuseţe, belşug şi iubire cu împlinire deplină!
De ziua ta sărutul va fi pictat în ochii hulpavi de tine, doamnă, dar voi sorbi privirea atât de vinovată din inocenţa mută a lespezilor firii şi voi tocmi pe preoţi, voi mitui profeţii să îţi deschidă hruba întunecat-adâncă a patimilor caste, dorinţelor celeste chiar când voi fi acolo. Putea-voi deci să-mi satur emoţia prin tine ca ultima cerinţă în viaţa asta scurtă.
Te iubesc definitiv!

Dimineaţa devreme

Gânduri fugare în liniştea spartă de aerul rece şi aproape captiv prin fereastra deschisă a inimii mele. Cineva, sunt singurul care deja nu mai doarme, ronţăie, parcă încercând să o facă tacticos, un fruct, de data aceasta, poate de această unică dată, nu oprit, din vasul întins, ca de arama pe faţă a clepsidrei potrivnice unora şi nu acelora care au mai iertat şi-n alte dăţi greşin la fel, chiar dacă nu au reuşit întru totul să uite. Se macină timpul într-o iarnă prea blândă. Aştept primăvara.
Copilul nemulţumit că i se va spune Săftica, tremură totuşi de emoţia celebrităţii sale precoce.
Ritmul Îngerului dădu bătăi de cap custodelui clandestin. Fără urmări. Apoi răutăcioase confesiuni. Şi urgenţa aceasta. Să nu te implici, să nu plângi, să nu crezi în telepatie, nu acum! Idei disparate în iluzia templului cu trepte reci de după o apă a sâmbetei. Dincolo de singurătate, ca o fabulă. Şi din nou liniştea. Acum ca o pacoste, iar ca o extrasistolă. Mi-e teamă să vorbesc de parcă aş putea cândva să nu mai pot şi tocmai atunci să vreau să îţi termin un început dacă nu vulcanic, măcar eruptiv. Această mâncărime de limbă simt că mă va costa destul încât să trebuiască de azi să strângcureaua ca să pot plăti. Te iubesc!
Abia aştept să ne întoarcem la ale noastre. Vom desena iar pereţi copilăroşi de vise şi transpiraţi de lacrima dorinţei. Culori de joacă vom arunca în constelaţii pe tavan. Însă cei mici ne vor aduce tiptil cu picioarele pe pământ iar tu le vei mulţumi că scăpaşi, eu le voi mulţumi că ne primeşti cu Mika în casă. Aşa vruse ea să îl cheme pe puiul de câine, trebuie să fie galben şi să fie o ea nu un el.
Am prins ideea cu susţinerea colţului de pâine la mine. Tu doar ca să fie băiat. Eu mă voi hrăni duminica asta cu pizza.

Destainuire

Il privesc cum doarme si altceva as vrea sa fac decat sa scriu aici dar, ceva in mine ma opreste. As vrea sa pot sa fiu eu, dar nu pot.As vrea sa pot arata cum sunt eu, ce simt, ce gandesc, ce planuri am dar, nu pot. Ceva ma apasa si nu ma lasa sa pot face tot ce vreau, simt si gandesc.As vrea sa am un strop din inocenta fetitei mele, as vrea sa pot zambi cand sunt trista, as vrea sa avem ,iubire, propiile noastre vise dar, eu te ingradesc si pe tine sa visezi, as vrea ca atunci cand va fi sa fie sa pot spune multumesc ca ai ales sa-ti imparti viata cu mine, multumesc ca m-ai ales pe mine sa fiu cea care va avea grija de tine, multumesc ca ma iubesti neconditionat, as vrea ca atunci cand va fi sa fie, sa pot spune un "te iubesc" cu inima zambind de fericire, as vrea sa pot sa particip si eu impreuna cu tine la planurile de viitor, as vrea sa pot sa-ti sar in brate atunci cand intri pe usa si sa nu-mi mai infranez aceasta dorinta, as vrea ca acel maret 4 martie sa ma gaseasca in starea in care pot sa fac toate acestea si atunci voi spune ca am ajuns la stele altfel, iubire nu voi accepta sa te tarasc in noroi dupa mine. Iarta-ma ca inca mai sper dar, TE IUBESC.

Pacate

Oare ce drept am eu sa te tin langa mine? De ce nu pot sa fiu detasata de restul atunci cand esti langa mine? De ce nu pot oare sa-ti arat cat de mult te iubesc? Poate nu te merit si Dumnezeu iti da voie sa alegi, poate nu merit sa fiu iubita si atunci comportamentul meu iti arata cine sunt cu adevarat. Am gresit cand am crezut ca pot face fata unei astfel de iubiri, nu sunt la inaltimea simtamintelor tale si nu cred ca voi pute sa fiu vreodata. Nu stiu sa apreciez ce am, nu stiu sa ma bucur de ce am. Se pare ca mai am destule polite de platit in viata asta, atunci de ce a trebuit sa ne cunoatem pentru a trai si cu vina ca-ti incurc viata, asta ca sa fiu indulgenta cu mine si sa nu zic ca ti-o distrug. Nu de asa ceva ai tu nevoie, nu de mine. Iarta-ma, nu stiu ce fac.Iarta-ma, nu mai pot sa gandesc. Iarta-ma, nu pot vedea viitorul. Traiesc in prezent si prezentul ma distruge.Viitor pentru mine nu mai exista. Am distrus viata fetitei mele, mi-am distrus viata, de ce sa o distrug si pe a ta. Mai ai timp sa te razgandesti si, sa stii, ca, nu te voi condamna. Vina imi va fi mie atribuita, am parte de iubire, te am pe tine dar, nu stiu sa te tin langa mine. Inveninez incet tot ce ating in timp ce eu sunt iubita si adorata si mai am inca momente in care ma intreb unde este vina mea. Ce fel de om pot sa fiu? Nu am macar dreptul de a te ruga sa ai rabdare. IARTA-MA, IUBIRE! DOAMNE ajuta-ma sa pot trece peste asta, doamne ajuta-ma sa nu-i mai fac si pe altii sa plateasca, Doamne ajuta-ma sa fiu demna de dragostea de care am parte, stiu ca sunt plina de pacate dar, te implor, AJUTA-MA!

Sensul din răbdare sau aşteptarea ca un deziderat

Nimic nu pluteşte doar la întâmplare. Mi-e uneori teamă dar uneori sper. Apoi înţelesul cuvântului gol se risipeşte din creierul meu în câteva mii de locaţii obscure. Am învăţat să gândesc în soluţii şi speţe. Din greşelile proprii fac neant de rutină. Sunt vulnerabil exact cu fiecare secundă în plus alocată iubirii. Trebuie să găsesc foarte repede un sinonim pentru asta, care să mă piardă mai puţin. Voi îmbrăca desigur iluzia în perne şi voi dormi curând în trenul gării mute de ploaie şi de întuneric. Sunt atât de sărac în anotimpul acesta încât nici chiar aversa rece nu mă face să par mai docil sau mai mândru de propria-mi găselniţă cu zidul pe drum al unui Manole confundat măcar pe jumătate cu jertfa şi unde Ana parcă n-ar mai fi vrut să vină dar vântul şi furtuna adus-o-au în loc s-o ţină. Trăiesc în Mănăstirea de la Argeş cu toate problemele vieţii şi sunt mai aproape de mântuire parcă, privind parcă doar, la somnul tău cu vise-n care luptă copila, iubirea, serviciul din gardă şi, de ce oare?, un titlu, un nume, un loc, o poveste!

S.O.S.

IUBIREA este tot ce ne dorim si in final o sa descoperim ca este tot ce am avut candva..Daca ar trebui sa dau un sens vietii, EA ar trebui sa fie.Cum voi invata sa traiesc fara tine cand totul este asa de pustiu?Cum pot sa zambesc cand esti departe? Cum pot sa iubesc cand nu esti langa mine? Cum pot sa fiu buna cand toti sunt rai?

DESPRE FERICIRE ALTFEL

Sudată deja cât noaptea întreagă, ţigara aşteptării se lipeşte frivol de colţul uscat al gurii flămânde. Se stinge neatent de scrumiera rămasă fumegândă, lovită nervos. Dar o ia din prima , ca un motor bine uns, ca o ştiinţă. Mulţi consideră, la fel ca mine până mai ieri, că tot ceea ce nu se vede nu poate fi fericire. Lumina aceasta atât de puternică trebuie, chipurile, musai privită. Greşit! Priveşte exact unde are chef. De-ar fi să nu mai ştie nimeni despre mine, tot atât de fericit voi fi. Nu se strică tractoarele când vrea ploaia, deşi există nişte capete mari care acceptă să piardă recolta dând astfel vina pe intemperii. Pământul e bun şi ne suportă pe toţi, cu toate ale noastre...Parcă pierd ceva din mine. Neliniştea! Dragă tată, dragă mamă, când e vorba despre mine, acela sunt eu. Dragă tată-socru, dragă mamă-soacră, e destul, dacă nu prea mult, ceea ce ştiţi deja, acesta sunt eu. Iubire, fii cu mine, atât se poate spune! Şi dacă nici eu nu sunt explicit, probabil s-a greşit definiţia noţiunii. Comunicarea în cuvinte nu vrea mai mult. Am găsit, dacă ţii neapărat, cuiul lui Pepelea aici: câinele boxer-german, galben sau maro-tigrat, probabil femelă, de ţinut în casă cu noi. Acum ai şi temă pentru acasă. Iar proiectul în desfăşurare la mine, este să conving, de ce nu? între patru ochi de necesitatea a ceea ce este posibil. Dacă nu ajutor, ca mine, atunci alt nimic. În Rădăuţi ziceau "mai îndată" şi eu pricepeam sau traduceam "curând, imediat". Apoi mai e şi altceva: raţiunea grămadă a câtorva antecedente fără cusur. Şi proba ca eşec a contradicţiei asumate. Dar telefoanele au devenit atât de impersonale încât iluzia conversaţiei este doar o rutină în cadrul larg al timpilor morţi. E chiar mai rău de atât: patima armată, adică glonţul pe ţeavă în mâna vrăşmaşă. Pace ţie, pace nouă, iubire!
Noaptea aceasta grea în mine, de lupta cu sinele, cu anima, cu animus, păcătuieşte ca o trădare, abandonând dezideratul gloriei ei cu delegarea prin mine în numele firesc al fericirii! Te ador!
Virtutea înalţă credinţa mea că am acoperit descrierea celui mai favorabil prognostic din istorie!

Noaptea lăsată pentru somn

Nici vântul nu bate, nici frigul nu e prea convins. Doar iarna din calendare. Şi gândul meu la tine. Iubire. Mă voi întoarce mâine. Tu să m-aştepţi şi când va fi, curând, să te prind iar în braţe, dă-mi buzele ude ale sărutului nostru care de la bun început a fost promisiune. Deci ştiu că nu mai vreau, nu merită, nu avem de ce să aşteptăm (ce?)!

Iertare

Despre credinţă mi-e uneori teamă să spun ce gândesc. De aceea, nu întreba sau o să te doară. Religia moare în mine încet deci numai de bine. Şi am marele tupeu să strig din tot sufletul meu că DUMNEZEU e mare şi mă iubeşte. Mă repet: părerea mea despre cel care sunt excelează prin lipsa cu desăvârşire a oricărei urme de modestie, dar, la fel ca tine, iubire, sunt lucid. Ne-om întâlni curând pe-un vers de cântec iar tu vei fi o aripă de înger în timp ce eu, vreun nor mai vânăt sau mai sur în cerul tău de vise. Şi vom pluti-mpreună, tu dragoste, eu zbor, tu lacrimă, eu dor, tu rugă, eu păcat. Dar simt că vreau şi trebuie să poţi să-mi dai această şansă, deci să mă ierţi mereu! Iar dacă într-un moment de panică sau rău înţeles cuvânt al meu, vei încerca şi tu să scapi, îmi pare rău pentru tine şi sincer, sper că nu este aceasta cea mai mare dezamăgire, dar deja e prea târziu, nu te las, nu mai poţi. Iartă-mă!
E frumos, e prea frumos la tine-n suflet şi fără tine a fost pustiu la mine-n gând!

Noapte compromisa

Sunt putin mahnita, consternata dar lucida.Mi-e teama sa nu gresesc, mi-e teama sa nu ma impun prea mult, nu vreau sa ingradesc, nu vreau sa par posesiva. Probabil imi va lua ceva timp sa ma obisnuiesc cu ceea ce pentru tine, dragul meu, pare firesc. Stiu ca este viata ta de dinainte de a te cunoaste, stiu ca sunt oameni cu care traiesti dar, noaptea asta este destul de apasatoare.Nu este vremea de afara desi.... pare sa vibreze cu sufletul meu. Drumul asta insemna enorm pentru mine si stii si de ce, as fi vrut sa fie facut in alte conditii, cu un alt tonus, doream sa traiesc numai cu tine placuta emotie a consecintelor, nu, gresit, a scopului dar, nu ai vrut sa fie asa...Era "primul drum" iubire,nu-si aveau cei doi locul, nu acum!

Total

Infinitul măsoară parcă lumina. Creierul nu poate cuprinde mai mult decât vreo două-trei idei. Sintagma potrivită aici, cred eu că ar trebui să fie: nu atât creier-infinit cât mai ales ideile-lumină. Volumul imens de informaţie ne face incapabili de a disocia relaţia sau relaţiile de care avem nevoie chiar, pe de o parte, de idealurile pentru care merită să luptăm, pe de altă parte. Ştii, lector ale acestor rânduri, gândurile tale mă lasă rece cât timp nu te primesc lângă mine, oricât de mult ameninţă ele să spargă şabloanele de bun-simţ, de gramatica limbii, de orice fel. Noi, cei doi de aici, chiar ştim ce vrem! m&g

Basmul din viaţă

Voi cuprinde cu braţele tale soarele şi voi fi atât de ipocrit încât ai să crezi că eu te-am ars cu lumina din cel care tocmai m-am descoperit prin cea care eşti. Aceasta este totuşi proba iubirii. Nici gândul, nici iluzia nu vor putea face mai puţin bine de atât. Pentru că toamna care a fost şi primăvara care va veni sunt amândouă definitiv sărace prin alăturarea iernii în care te ştiu. Din momentul Nostru, iubire, nu mai ştirbeşte nimic. Prin nimic înţeleg şi orice individ/ă, despre nimeni trebuie să avem consideraţie.
Pământul e curat iar anotimpul cere drumul ispitei ca bir dar birul deveni ispită iar drumul glorie. Deci iarna ajunse să cerşească la noi ISPITA GLORIEI sale. Sau patima. Doar asta.
Eşti frumoasă zi de dimineaţă, ca o împăcare cu gândul că ai terminat o noapte de poezie ca să începi iar şi iar poemul fierbinte, fără multe cuvinte, al copacului gol, cu rădăcinile ude; uşor tremurânde crengile vor să găsească în tine cerul suav al basmului în care să creadă orice copil, până devine bunic.
Voi acoperi aşteptarea cu privirea ta iar clipele se vor contopi în traficul sevei din toată pădurea prin viaţa noastră. Mi-e dor să mai scriu pueril, trăind oarecum la-ntâmplare şi nimeni să ştie că doare dar scriu numai azi despre tine şi valuri o mare îmi vine, mă acoperă cred despre tine, atât de frumos şi de bine, nu de ieri, nu de azi, peste mâine. Cuvintele vor ca să strige şi nici nu mai vor să se-audă, vorbele scrise se-apasă şi vor să nu se mai vadă, sărutul se termină parcă dorind niciodată să ştie. Cum să numesc altfel un soare, astru sau stea dar iubirea e sigur basmul real din viaţă.

Adevarata DRAGOSTE

Oare sunt suficient de frumoasa si de desteapta pentru iubirea si dorul pe care le arati?

Adevarata DRAGOSTE

Oare sunt suficient de frumoasa si de desteapta pentru iubirea si dorul pe care le arati? Oare ce ne face atat de fericiti? cu cat simt ca ma iubesti mai mult cu atat creste si iubirea mea. Daca este asa, unde ne vom opri iubitule? In Paradis? Te iubesc, te doresc, te ador......

Marele adevăr

Scriu cu teamă. Poate e nebunie? Dar îmi place. Firea mea complet tuberculinică se satisface între dorinţă şi pasiune ca o traducere pentru fărădelimită. Şi încă pentru câteva ore e înainte de primul timp acordat eternităţii viselor date nouă spre a fi trăite, probabil în exclusivitate, iubire. Dacă inima râde, dacă sufletul creşte, dacă aproape orice distanţă, se comprimă atât de frumos, cine sunt eu, lipsit de argumente fiind, să contrazic toate acestea? Nu doar că n-o voi face, dar mă voi îmbrăca în supuşenie până la esenţa cuvântului sărac în sensuri, sărac şi stingher în faţa realităţii. Nimic altceva nu cântăreşte cât titlul acesta.