Versiunea absolut scurtă

De undeva din creierii nopţii, se corcoleşte lângă mine noua muză. Ca un pui de suspin. Ca o legătură cu sinele. Iar astăzi mă îndrăgostesc din nou. Pentru prima dată, cu teamă. Inima fierbe, sufletul geme, gândul meu rece stă şi ascultă. Dar mâinile tremură cu degete ude, de teamă să nu piardă. Gura sărută umărul celest. Iar şoaptele mele îi ating ochii şi o rog să nu plângă. Nu voi pleca după tine, vreau să rămân cu ea!

Dimineaţa de panică

Ştrengar, pistolul de apă îndreptat către tâmplă, în mersul altcuiva. Apoi au inventat o unealtă să spargă plombele cu ea. Şi totuşi, în cele din urmă au revenit la izvoare, prin comanda disciplinată, pecuniară. Încredere şi ordine bine date, exemplar executate. Iar când va fi să vină timpul, voi fi aşa de liber încât aproape sigur voi fi probat deja că minte până şi moartea. Dar nu am timp aici să intru în detalii şi locul meu e astăzi într-o cu totul altă formă de grimasă. De care aproape mi-e silă deja.

Sunt nopţile mele

Cad şoapte peste gene grele de plâns. Nici vântul nu îmi mai respiră pedinainte. De milă  poate. Dar nu mai contează. Aproape ştiu că nu merită. Nici amintire nu ar fi dacă aş putea să nu mă repet. Păcat de risipă şi chiar aş fi vrut să fac să fie bine. M-a împiedicat iubirea mea mare şi mai ales faptul că mi-a păsat!

Slideshow

Aproape nu cred să fi fost o prea mare greşeală. Sunt îndrăgostit şi sunt mândru de asta. I-am arătat, iubire, galeria mea de fotografii cu tine. Abia dacă aveam curajul să-i urmăresc reacţia, privind. cumva distrată la cât de meticulos încercasem să fiu când am legat cronologii, evenimente, fapte, imagini, amintiri. Acum abia m-a descoperit. În bună parte şi eu tot după ce te-am întâlnit pe tine. Deci suntem chit, oarecum, ea şi eu. 

Antipastel

O mână să prind întâmplător. Un gând să cer alt nimic decât doar dor. Fata din vis şi viaţa ei risipită pentru mine. Vârsta pământului călcat în picioare. Şi peste toate, dragostea mea. Ca un îndemn că vreau să trăiesc. Dar mi-ar plăcea să fie, frumos. Şi trebuie să mă desprind, dar mă tem că nu pot, nu pot să mai fiu cum am mai fost. Puterea de a mai iubi, fericirea, sunt acum în amintire. E semnul că, dacă am crezut vreodată că pot fi un luptător, un supravieţuitor, un învingător, e momentul să scot artileria grea dacă altfel nu se poate, spre a  deveni EU.

Suflet securizat

Degeaba! Credeam că sunt zmeu. Mă vedeam în stare să mă iau de piept cu Dumnezeu, pentru dragostea mea. Dar exact asta a fost greşit. Ea însăşi, iubita, s-a considerat îndepărtată de o atare atitudine. Pentru că nu putea avea răspuns. Până la urmă chiar şi eu am avut libertatea de a alege. Şi nu consider că aş fi greşit. Problema însă rezidă dintr-un aspect mult mai practic, puţin poate, dizarmonic, palpabil, oricum şi, mai ales deloc poetic. Locul ei acasă, expresia ei în privirea pisicii, scrumiera neatinsă folosită de ea ultima oară şi resentimentul, afrontul considerat al gestului de a interveni, al oricui, reţeta ei de nes, tabieturile mele substituite cu amintirea. Vântul ca o implorare a şansei de împăcare. Şi dacă e obsesie, este deja destul de bine că nu mai vreau toate acestea. Ca şi cum, însă, nu ar depinde de mine, deşi nu mă agăţ decât cu idei puţine, nu mai doare şi îmi place. A fost frumos şi nu regret că a fost. Chiar urmările ar fi fost dorite, saţiozitatea amintirii trăirii cu ea! Dar îmi par, mie însumi, încă atât de necopt încât aproape percep abordarea      ca pe o obrăznicie menită să acopere incapacitatea, pe esenţă. 

Dacă nu e iubire

Atunci ar trebui să-mi treacă. Fără sechele. Sau, şi mai bine, să aibă sau să fie alt nimic şi să se poată defini ce simt. Iar dacă mâine sau în altă zi, va fi rămas un gol de existenţă, voi înţelege că am vrut prea mult şi am sărit etape în formare. Sunt lucruri, în firea umană şi singur am ajuns să îmi acord clemenţă. Pentru că dacă ştiu, atunci pot fi şi sigur că tot ce împresoară suferinţă sau lamentare-n jur, e doar încă o superbă experienţă de viaţă. Mai rămâne pentru definit, sacrificiul, disponibilitatea la credinţă. Religia în sine nu aparţine decât propriilor principii însă descrierea ei este o altă permanentă variantă în cadrul unei alternative de a mă ascunde. Dar a iubi, până la urmă, mă reprezintă atât de bine, încât nici nu mă mai consider obligat să îţi explic de ce sau unde a început să nu mai fie perceptibil imboldul egoist al propriului bine.Te iubesc!

Zâmbetul tău

Cristale de rouă pe burice de deget, doar gândul că eşti. Mintea scurmă crisparea anotimpului. E încă vara în care am fost cu tine. Într-un prea degeaba an. Să mă ascund şi apoi să nu mai fac nimic. Dar te-am privit aici şi am pierdut instantaneu traseul. Sunt dator că am ştiut, am avut privilegiul să mă îndrăgostesc de tine! Este ceea ce nu voi putea achita niciodată! 

ESENŢA STĂRII DE BINE

Mă voi gândi la tine doar frumos. Pentru că simt că-mi fac altfel răul de a nu mă mai putea linişti. Mă voi gândi la ea cu teamă pentru că s-ar putea să îmi aduc aminte cât de mult nu am dormit. Până când voi reuşi, până unde voi rezista să nu mă mai gândesc la tine sau la ea. Te voi iubi prin dincolo de mine. O voi iubi cu adevărat abia atunci când voi şti că pot să nu o mai iubesc!

PLIMBAREA DE SEARĂ

Din grabă şi, vai cîtă imprudenţă, am adormit la postul meu de rege. Dar am ştiut că n-au ştiut c-am fost acolo şi doar o limbă într-o ureche rece iar eu le-am spus exact ce, cred, deja se aşteptau s-audă. Dacă mai pot să fac din astea, sunt bine încă şi mai pot să fiu. O voi iubi chiar neştiind pe cine. Nu ştiu dac-am ştiut o clipă dar şi, când eu speram c-aşa-i, era poate greşit, până la urmă. Lasă!

SUPLICIUL MINCIUNII

Iubita mea din toate câte sunt, mă aşteptam să nu ştiu a te pierde. Ce n-am ştiut până mai ieri, ce-am învăţat adică de curând, e lipsa de justificare a spaimei mele că n-aş putea gândi ce trebuie să fac dacă mă doare-atât de mult în suflet. Dar vreau să ştii că e risipă vântul. Şi când probabil vei fi dat deoparte acest rând, îţi vei rămâne liniştită-n sine că dacă mai am chef să scriu, încă sunt bine. Doar atât. Mai repede se pierde iarba rea sau piatra, decât că sper c-ai să revii la mine. Deşi nu cred şi n-am justificare. Ar fi probabil totuşi bine să-nţelegi că nu povestea zilei treisprezece-i rana. Acolo, dacă-n afara mea mai are cineva vreo vină, atunci nu eşti nici pedeparte tu aceea. Iar dacă totuşi a fost doar minciună, e chiar un pic mai grav dar tot nu ai vreo vină. Te iubesc! Ar trebui să-mi spui dacă preferi adio dar nu vorbeşti cu mine aşa că PE CURÂND!

Inima de vierme

Să pot să ştiu că am visat degeaba e un deziderat fără temei. Aştept să plângi în pumni de-aşa ispravă şi-abia apoi voi vrea să cred că eşti. Nu te implor nimic de data asta. Tot ce-am cerut era ce ai tot dat. Dac-am greşit când am crezut în tine acum mi-asum greşeala de-a te vrea. Doar trebuie să vii fără să-ţi fie milă şi eu promit să uit c-am pus condiţii. Mint, sufletul îmi cere răzbunare şi-am să-i hrănesc arcuşul cu sacâz!

Abandonat, indezirabil

Sărmanul pui de cuc străin de cuibul lui cum este. Şi fără sens cât rău mai face-n juru-i. Dar nu-i de vină el ci specia la care ideea de concept îl face parte. Deci nu mi-e mie de el milă cât mi se rupe inima de mine că sunt dintr-o plămadă parcă, fără substrat protector la ce mi-e dat să mi se-ntâmple. Şi mi se-ntâmplă iar, pur şi nu tocmai simplu, ca şi cum sau ca şi când nimic de pân-acum nu aş fi fost capabil a pricepe!

Semnul fără cuvinte

Da, iubito, dacă nu se vede, se simte. Nu se aude dar doare. Un timp, o risipă. Nimic de neconceput şi totuşi destul de greu de îndurat. Şi încă nu mă plâng. Ar putea fi considerată răbdare. Nu e asta, nici perseverenţă nu mai e. Sunt smerit şi sunt cu ochii închişi. Ca şi când, sau ca şi cum m-aş putea aştepta la o surpriză. Eu însă ştiu că nimic de genul acesta nu va mai fi. Nu este neapărat cel mai rău aşa. Probabil când va fi, voi afla pur şi simplu că a fost sau ... nu voi mai afla nimic altceva. Te iubesc!