Destul!

În geamătul plăpând al dimineţii, bat clipele strivite de un ceas cu cuc. N-am mai văzut de mult aşa lumină. Am înţeles târziu de ce să fiu deştept. Mi-e inima pustie şi străină şi gândul meu e pustiit. Alerg undeva către tine, temnicer care sunt al binelui propriu. Mă rog de o veste dar vine ca şi cum nu m-aş fi rugat de nimic. Aştept să înceapă, de mâine ceva ce nu a-nceput. Şi mâine îmi pare aproape dacă n-ar refuza să rămână mereu doar atât.

Să ştii că banii bat iubirea dar şi iubirea bate prostia

Noroc de câte ori poţi număra, degeaba ai dacă o singură dată uiţi să numeri!

După el

...de prea multe parcă, s-a ales praful. Şi mi-e teamă s-o recunosc dar, deja simt că nu te mai merit şi, probabil de aceea ai plecat. Altfel cum îţi explici tu lume că-n loc de tu şi tine eu scriu doar el!?
Am şapte ani de când sunt eu însumi tată. De ieri. Iar deja mâine împlinesc trei ani de cînd, poate până la urmă Duimnezeu a vrut, să rupă din mine o parte care să doară atât de tare încât să-mi amintesc oricând şi mereu cât de tare poate să doară. Dar nu-i corect că totuşi a lăsat să moară pruncul Lazăr -oricât de greu- şi el şi eu- am vrut să fim amândoi- şi el şi eu am vrut să trăiască.
În data zilei dintre cea în care s-a născut şi s-a stins gândesc pios, Dumnezeu să-l odihnească!