Punctul ales

Am învățat... poate cam târziu...

Era un text, este ca o urmă de memorie. Sau era și un cântec. 

...De la flori, de la păsări.

Ne vine, cel puțin uneori, foarte greu să ne raportăm la natură. Evoluția ne arată că nu este neapărat rău. Deși,  mai bine am umbla goi decât s-ajungă " puiul" să-și " mănânce" părinții. Nu găsesc alt rost acelui drept prin care copiii pot folosi un telefon să își reclame mama sau tatăl. 

Revenind la aotimpul nostru, trebuie să știți că zac în mine, de zile bune și, să-mi fie rușine, n-am reușit să le-aștern nicăieri, cuvinte grele, în glumă fie zis, ca de ocară. Pentru că mă minunez parcă de fiecare dată altfel, pentru, de fiecare dată același, sistem complex. Schița unei structuri refuzând ostentativ cuprinderea-n gândurile premeditate. 

Nici nu pot rămâne indiferent. Dar, strigând prin păduri, "Sărutmâna Toamna mea!" mă tem că risc să nu mă pot lăuda cu asta.

Îmi doresc, poate cum noi toți, să mă pot bucura la primăvară de drumul de-ntors al cârdurilor de cocoare pe care acum le las să treacă peste noi doar fiindcă lor le e mai bine, chiar dacă se chinuie și, măcar puțin, ne chinuie, plecând. 

Spuneam că am învățat târziu, dar încă pot întineri în desfrâul desfășurat al naturii. Nu pare totul pierdut. Chiar dacă frunza promite ramurii că va lipsi o clipă. Nu e o minciună. Frunza chiar își dorește asta. Doar că nu poate mai mult, după ce cade.

Mi-e dor de voi, cu anii care au trecut. Și m-aș întoarce la primăverile de-atunci. Dar vreau maturitatea plină de culori a drumurilor străbătute către, poate nu chiar toamna ci, doar ale anotimpului nostru de acum!

Iar timpul se va înclina reverențios, vreme de încă o generație, ca de fiecare dată... toți ceilalți văzând în ochii lor, (ei, oameni ai generației care vine), măsura noastră!

Amintirea în clipe care vor veni

Aș fi măgulit să vă mai puteți aduce aminte despre cum am iubit. Pentru că și acum e la fel.

Pierdut de tot, de multe ori mi s-a reproșat că sunt. De prea multe ori, chiar. Și nu m-am regăsit, doar pentru că era un fake. Am voie să nu scriu "fals"!? E blogul meu  Doar eu am fost acolo. Restul doar pare, adică este o aparență. Nu cred că am pierdut ceva doar pentru că nu am putut să fiu altfel. Mi-e ciudă, poate, fiindcă nici măcar o singură dată nu m-au putut lăsa pe mine, să pierd. Sau, fiecare din ele, a crezut altceva. Pe cât de copil am fost la vârsta primei iubiri, iată-mă azi, cel puțin tot pe atât de vinovat. 

Mă-ntrebă, totuși, timpul, dacă a meritat. Iar o dată cu replica, îmi vin în minte strigătele fericite ale vârstelor, pasiunea muzicii, clepsidra atingerii. Așa că, și dacă nu se vrea evident, răspunsul se traduce simplu, prin ignoranță.

Ființa ca o virtute. Femeia ca un destin. Iar trupul ei, amprentă sufletului meu. Purtându-mi dorința de la creștet spre barbă, pe umărul stâng. Apoi citind din vârful degetelor mele, setea. Și, alunecând într-un desen cursiv de instrument cu corzi, doar noaptea își mai strigă atât de violent, sfârșitul. Arcuș pe patru rânduri de basm sau de ispită. 

Ascultă cuminte, din toamna fără cuvinte, tonul încă parcă totuși, destul de cald. Gândește că minte amintirea că trece. E totul acum sau nimic niciodată. Să plece, definitiv, din viața mea,  din viața noastră, cei care știm iubi, iluzia părerii că bătrânețea ne îmbătrânește! Și nu e poveste. Prea bine știm că sufletul dă vârsta pe care o purtăm și deci întinerit!

Orice poate fi, mai puțin ceea ce vreau

Povestea uitării. Un pas scurt și apăsat peste clipă. Sau silaba sugrumată a pleoapei care cade, fără durere. Nici somnul minții nu cuprinde în deplinătatea ei, vaga expresie. Nimic din punctul de vedere al sensului descifrat în van. Doar teorie coergitivă la adresa repetiției. Prezent infailibil, ca o mostră diurnă a excepției. Aici am ajuns pentru că am lăsat să se întâmple în mare totul, ca să se ajungă!

Tipologia preferinței

Sunt pasionat de verbul care arde. Nu doar ca o parte de vorbire. În adânc îmi doresc eu însumi să fiu. Și aici vine momentul să cer cititorului să nu asocieze sinele, afirmației anterioare. Poate voi reveni cu o explicație pertinentă. Pentru că morfologia, în dreptul structurii native, se vrea oarecum individualizată axiomatic. Iar dacă nu pot striga pe stradă, în gura mare, este probabil fiindcă s-a risipit clipa. Doar câteva acorduri încă picură printre gene ce a fost dat să mai rămână, cel puțin deocamdată, dintr-un suflet incert de vioară!

Castele în suflet

O vreme frumoasă, atemporală parcă. A vârstei inițiale. Așa cum ne-a fost dată șansa de-a ne cunoaște. Peste trei decenii vechime, pentru amintiri rebele. Să nu ne mai mirăm când copiii noștri parcă sunt un pic măcar, de oglindire-n ele. Ascult și tot ce s-a mai întâmplat de-atunci. Să nu vă doară, dar îmi pare că parcă nici nu mai contează. Adică eu cred că tot ce-a fost și tot ce mai urmează, era de-atunci clădit sau se clădea în noi. Și nu mă pot opri fără a spune că lacrimile, chiar vădite la unii, înseamnă marea noastră iubire!

Generație de proiect

O poveste cât tot universul. Vine vremea să strângem din dinți și să recunoaștem timpul care a trecut. Dar nu este la fel de fiecare dată. O dată mă gândeam că dacă aș reuși să dau pe gâtul unei clipe un strop de tărie din praful de stele pe care l-am respirat, aș păcăli vârsta să se piardă undeva static. Poate chiar să pot eu alege unde anume. Sunt fericit să caut acest însemn al păcatului adolescentin aparținând părerii bune pe care o atribui sinelui. Ca o glumă țepoasă la adresa calviției în dreptul căreia și sufletul mă doare. Dar, sunt aproape liber să port barbă. Iar când îmi aduc aminte cât am pierdut, inclusiv faciesul păros mă leagă de mine însumi cu tot ceea ce am fost sau am făcut cândva. Cu dragoste, pentru această întâlnire!

Patrie și haiducie

Nu mult. Nici adânc de sărac. Nu mă plâng. Sunt fericit. Dar parcă nu e de ajuns. Frumos, un gând, mă seacă din pasul crispat până în lacrima strivită de pumnul cu ură aruncat peste timpul rănit de o stupid de superficială banalitate. Și vânt și plete și vise despletite. Dar vocea, caldă, liniștită, așa cum toate se așează într-o plictisitor de ordonată adorație. Alături de timpul nostru, un acord ca o șoaptă, desprins dintr-o înțelepciune îngerească, exact măsura care a lipsit atunci și oricând altcândva ar mai putea sau ar mai fi putut să fie, în zadar. Iertare!

Replică

 Te voi iubi mereu. Cu toată liniștea pe care îți place să te prefaci că nu o înțelegi. Și, trebuie să știi, eu nu uit. Preoții ar spune că asta nu mai poate fi iertare. Poate, uneori măcar, chiar doare. E mult și, la început, a fost mult mai greu. Nici un Bacovia nu apasă atât. Mă bucur totuși că amintirile tale nu te mint. Ești zâna lui tati’ prin esența ploii sau a verii sau … Nu îmi e gândul păgân la răzbunare. Doar știu că NIMENI nu va putea plăti îndeajuns pentru ceea ce simt. Iar ca o împăcare, hai să învățăm împreună că a fi previzibil este oarecum o vulnerabilitate. Pentru că, de mai bine de un sfert de veac mă preocupă ființa, cu inimă și suflet, cu trup și spirit, în principiu din perspectivă profesională, vreau să te gândești că ceea ce sunt, acum mai abitir decât în anii din urmă, am ales eu să fiu și tot astfel va rămâne… cât îmi va fi îndurat.