Drumul sau demenţa de unul singur

Acoperim în minte, cu lumea de afară, adverbul cantităţii. Şi ne dedăm la vremea pierzaniei în sine a gesturilor tandre de care-am fost legaţi. E toamna, din târzie, săracă şi obscură a chipului pedanţă, un anotimp bolnav. Am înfundat urechea copilului din mine, eu îl aud când ţipă, el nu, când vreau să-l cert. Mi s-a uscat pe faţă o geană încă stinsă. Am formulat dorinţe şi gândul mi s-a spart. Acum călesc orgolii pe sensul de căinţă din gluma gurii crude. Am vrut şi mi s-a dat!

Print clandestin

Nori prea pufoşi în gura vremurilor noastre. Se mai îngână încă toamna. Un sentiment de care nu mă tem. O limbă camuflată de ispite. Un gust rebel şi oarecum obscen. Pe gândul aripilor crude stă iubire. În sufletul vulcanic militar. O armă fără ţintă sau menire. Un Dumnezeu de care n-am habar. Păcatul meu se macină cu timpul. Istoria îmi pare scrisă oarecum pe dos. Mi-e inima pavată de risipă. Sunt manechinul celui care-am fost. Încerc din răsputeri acum, doar să prind viaţă. Am învăţat să ţip, să plâng, să râd. E totul o poveste dar, la suprafaţă, se vede atât de puţin, din adânc!

FRUMUSEŢEA CA DEFINIŢIE

Imboldul tipului posac/ de a expune propria credinţă,/se simte marginalizat/ în umbra stoică/ a sinelui perfid/ dar în acelaşi timp/şi tandru./ cu latura de cerebralitate./ Când eu pe mine m-am învins/ şi am lăsat în urmă semne/ doar ca să ştiu/ să nu mai fac aceleaşi drumuri,/ cu durere/ am început să vreau să uit/ şi am strigat la începuturi./ Apoi am învăţat să mint/ şi încă port pe umeri/ simbolul trupului rebel./ Mi-e inima săruturi/ de care n-am ştiut de fel./ Sunt lacrima în şuturi/ a unui bestial destin/ pătat de cel mai crunt venin/ şi sunt doar cel mai blând rechin./ Frumoasa mea,/ cu ochii tăi/ nu doar tresare marea/ dar, însuşi Dumnezeu ar vrea/ să-I premiem lucrarea./ El care e modest şi bun,/ opusul în mândrie./ Tu eşti îndemnul meu să cred/ şi fraza pe hârtie/ a timpului total inert/ atunci când sunt cu tine!/ Cam astfel văd,/ percep şi merg/ cu tine-n veşnicie!

Fericirea unui gând frumos

Şi nu îmi este nici urât, nici imposibil nu îmi este acest gând. Mă tem s-o spun dar cred că de mult şi, asta în condiţiile în care ar fi fost vreodată, un atât de mult, de confortabil bine, nu am mai avut. Nici măcar nu este cauza prin care îmi reproşam până acum o etichetă de superficialitate. Ah, sigur, la un moment dat am căutat şi eu în oameni, modele. Dar de ceva vreme, deja doar le observ, le apreciez, în parte le urmez exemplul, vin ele către mine. Sunt visătorul propriilor fapte şi este aici o doză imensă de suficienţă, pentru care chiar mă consider vinovat, dar îmi permit această vină! Starea de beatiutudine, creeată până mai ieri de eveniomente mai mult sau mai puţin personalizate, aproape că mi-a rămas străină. 

LAZĂR

Mi-e dor de tine! Şi îmi lipseşte ...aproape că nu ştiu dacă mai mult atitudinea mea de tată sau a ta de fiu. Este prima dată, cred, când scriu uşor, cu gândul la tot ce ne-a fost dat. Nu ai fost decât în parte răzbunat dar, pentru că nu ţi-ai fi dorit asta, consider că îmi va fi bine. Şi nu sunt doar vorbe la întâmplare, nici conjugările nu sunt doar de formă. Am găsit şi am distribuit din credinţă, nu de mult, o expresie care m-a uns pe suflet, conform căreia, fiecare avem în cer pe cineva care veghează. Dar deja mi-am bruscat limitele şi ...sunt uşor atins de guturai iar ochii mi s-au umezit ca după un strănut! Acum şi în mai, sunt zile care mă leagă de tine peste timp, peste tot ce se întâmplă în viaţă!

Minte pentru fapte sau creier util

Sună riguros de prozaic. Până găsesc altceva. Mi-e toamnă aglomeraţia din gând. Şi parcă sarcasm îmi e devenită propria perspectivă. Sunt mut în faţa autenticului eu. Dar nu sunt sigur că mi-e dat spre bine şi nu doar spre mai greu, sinodul ideilor astăzi. Te venerez într-o absenţă vulgară, linişte a unui interior colorat şi ud. De nici nu mai ştiu dacă este lacrimă sau sudoare. Aştept totuşi cuminte o limbă de moarte a fiecărei clipe, numită prin convenţie, prezent. Indiferenţa nu mai doare, parcă, atunci când atitudinea impusă se contrează, poate chiar samavolnic, în mrejele secvenţei goală de argumente, cu reacţia, măcar aparent inerentă, a realităţii date.

La această aniversare

Lipsesc! Secunda mi-a rămas datoare cu vuietul clepsidrei când se picură timpul în golul imens al trecerii pestriţe peste noi, a tot ce înseamnă nimicuri. Se-ngână amintirii, vremuri oacheşe. Clipesc complice seducţii barbare şi mă invadează purici de nisip peste urechile iluziei că poate se-ntoarce roata struţului, odată şi, chiar atunci să merg la pas cu lucrurile, faptele, parcă sau deja aproape trăite, dar niciodată aievea întâmplate. Sunt mai puţin vinovat decât sunt şi totuşi mi-e dor de un destin mai crud. Pentru că ştii, acum aniversarea ta îmi este în fiecare zi! Teribil şi, până la urmă, de-a dreptul meschin argument, cumpătul vârstei lipeşte pe tălpile mele somnul nefast al definiţiei munţilor care se mută. Şi totuşi se întâlnesc în sine!

DIN NOU INSOMNIAC

Se aprind ochii în cap şi simt că plesneşte. Şi nu e de azi. Ba şi mai rău, simt că nici mâine nu se va termina. Pe de altă parte, poate fi scos şi un bine de aici, pentru că am timp şi liniştea necesară de a îndrepta gândurile mele spre ceea ce rămâne constant de rezolvat, adică deficitul de comunicare în cadrul restrâns al peşterii. Şi numesc astfel un loc de proximitate al sufletului, dator parcă prin definiţie, iluziei binelui. Pentru că dragostea este, până la urmă binele suprem!

Invazia trezirii

De fiecare dată, parcă aceeaşi placă stricată. Doar anii mei nu sunt la fel şi nici vreo scuză nu poate fi aceeaşi. Nu mă mai satur şi, practic de fiecare dată mi-o iau mai urât, mai mult, mai îndesat ca să pot duce. Sunt totuşi puternic şi iar îmi pare că tot mai pot să suport. Oarecum distrat, îmi aduc aminte că mi s-a reproşat că răul la mine vine din reacţie. Distrat pentru că la acest moment gândesc într-adevăr să reacţionez. Dar nu, aşa cum am recunoscut de atunci, acesta este adevărul. Şi dacă până acum reacţionam aproape involuntar, reflex probabil, sunt curios, la modul teoretic măcar, cum va fi perceput răspunsul meu, cel puţin la ceea ce urmează a fi dat să se întâmple. Pentru că de azi înainte voi refuza a cantona în mine replica de aceeaşi măsură a gândului, a vorbei, a faptei incriminate! Nu pot fi dacă nu iubesc dar, nimeni pe lume nu mă poate împiedica!

Poemul drumului dus

Mi-e somn de tine, margine chircită în visul meu lipsit de mângâiere. Astup urechile în timpul cast al amăgirii şi, reculeg prin cel care sunt, momentul satisfacţiei în rânduri. Adânc, în tânguitul tău de prunc, îmi legăn clipele de spaimă dar nu prea strig. Şi sunt nătâng, de-atât de multe prea şoptite valuri. Mi-e dor de mine să descânt nisipul peste care, cînd eram doar noi, păşind, credeai că-ţi voi putea vreodată spune, cu gura plină de sărutul tău, la răsărit, sau în amurg, sau la amiază, că totul e perfect în jur dar că nimic nu mai contează. Eu n-am ştiut, tu n-ai mai apucat s-auzi şi suntem amândoi şi orbi acum şi, muţi şi surzi!!

Laşitatea limbii

Pentru că tace. Dar sentimentul încă aflat în agonie, goleşte creierul mahmur de tragica obedienţă. Şi lacrimile care curg se vor în altă parte linse. Mi-e cam egal dacă se naşte monstru sau înger, copilul convertit în răzbunarea firii. Nu sunt îndeajuns frustrat să pun la capăt piatra provocării. Arunc mănuşa singurului of şi cer îngăduinţă trupului când doare. Iertarea lui înseamnă altă sălbatică şi nemângâiată căinţă. Din somnul snopit în bătaie de gânduri, îmi creşte în ochiul pângărit de o bolnavă grea şi crudă, precum o bestie cu arbore genealogic pur, inconsecvenţă, minciună, prefăcătorie. Spre tot ce se ascunde în mocirla duhnind a gunoi de grajd, a leşuri uitate vara în câmp, ridic blestemul puterii prin sârg şi sacrificiu de sine, de-a nu mai fi, de a nu mai putea nici să fie uitată, în glumă, în vorbă, în faptă, ticluirea destinului mut!!!

Aventura liniştirii

Prin zarva de frunze parcă poftind a deveni ruginite, se întinde la soare, ca un val târziu al timpuriei toamne, rândul crestat ce urmează în taină, a fi prădat la modul productiv, de poama lui cu zeamă bună, dulce, îmbălsămătoare. Asta era ieri dimineaţă. Oricât am prezis ploi şi furtună, vara şi-a prelungit adevărate tentacule acaparatoare. Iar acum mă dor şi capetele firelor de păr, dintr-o încordare musculară probabil revoltată pe lipsa de antrenament. Bătut la milimetru dacă aş fi fost, aceeaşi stare aş fi descris. Mi-s mâinile umflate ca de cortizon. Dar, una peste alta, a fost atât de frumos, parcă mai frumos decât anul trecut. Aşa că restul va trece după un masaj bun şi un duş fierbinte, în ordine inversă!

Niciodată autocritică

Sunt răvăşit în pârgul dorinţei. Pentru că am prea ştiut la fel ca şi acum, ce vreau. Şi nu mi-e greu să urmăresc aceasta. Doar pur şi simplu chiar din păcate, mi-a devenit la îndemână să ignor. Nu sunt eu o persoană nihilistă, cred. Totuşi mă sperie puţin istoria naturală a evenimentelor din viaţa mea. Adică, percep mai difuz decât realitatea în sine, scopul pentru care sunt date să se întâmple atât de multe. Şi, da, ştiu, sensul în esenţă se poate traduce idiopatic prin ÎNCERCĂRI!

JURNAL

S-au strâns prea multe zile parcă, spre-a mai putea să sper că poate fi şi simplu şi coerent şi, oarecum într-un acord de simbioză clară. voi încerca măcar, să cred că timpul petrecut departe de tine, rând de gând, ori gând de rând, ar fi putut să limpezească, să aşeze, aşa ca un vis cantonat memoriei, idei ale perspectivei principiului de-a fi! Mi-e încă sete de muzică iar versul trupului ei încă îmi hrăneşte aşteptările. Până voi reuşi a încheia de recitat poemul despre o nălucă podoabă, oglindind privirea în nemărginirea de senin, nădăjduiesc să-mi crească aripi, spre-a mă putea ridica peste lipsa de curaj, apo să îmi găsesc dintr-un adânc mocnit, cuvintele-nspumate în buza mării reci, ca tot ce se percepe fierbinte, să pară biete silabe şi scurte şi seci. Atunci plimbarea gâtului în valuri va duce limba mea de sare din pasul întrerupt al plajei caste, în creierul nisipului strident al tuturor clepsidrelor celeste.

Cuvinte de iubire

Şi mă prinde uneori o lene, încât sunt cât se poate de mândru de mine acum că nu i-am dat ghes. Mi-e bine. Această vehementă constatare se vrea tratată ca atare în contextul aplecării totuşi, asupra scrisului aici, sau oriunde. Mă încarcă de glorie sentimentul responsabilizării pentru că sunt în măsură să contorizez, în cele din urmă, mai multe dorinţe împlinite. Nu eşuează ele, când rămân doar în faza de formulare, dar se sfărâmă în mine, cu fiecare eşec, puţin din ceea ce definesc prin starea construcţiei de sine, a eu-lui primordial prin convingere. Iar dacă nu aş fi reuşit aici să îmi mobilizez resursele, în multe cazuri ar fi rămas pierdute, plânse, date uitării. Ca o motivaţie în orb, de această unică dată, poate, iubirea se maturizează în propriile fapte.

Vioara norilor din gând

Apleacă sensul gurii tale spre inima căderilor în doi. Acoperind cu ploaia verii, timpul, rezumă-te la ceea ce ne lasă goi. Trezeşte pasiunea cuvântului din crengile destinului atârnat acolo pentru noi. Şi nu mă lăsa deloc să te chem către mine, aşa cum nu mai pot înghiţi la fel de întreg ce deja am mâncat. Aşa cum nu mai pot fi cum deja sunt sau am fost. Fii doar aici, pentru că ne stă bine împreună. Te iubesc pentru că te simt şi îmi lipseşti pentru că nu te ştiu! Dar, să faci bine să nu îţi doreşti absenţa ce ar putea să dea motivul de a cere, pentru că sunt destul de tânăr încă şi o voi face (a cere adică) dintr-un adânc ce-atinge corzi ale căror vibraţii nu pot fi refuzate! ...Aproape niciodată!

AMINTIRILE NU DOR, NU OBOSESC, DOAR EXISTĂ

Iubita mea are nume de floare. Nu prea înţeleg eu întotdeauna diminutivele, dar probabil că au şi ele un rost bine definit, măcar şi pentru că persistă în vocabular de o gaşcă de vreme. Nu m-ar mira să creadă că iubitul ei e puţin zombi. Îi simt reacţiile şi aşa îmi e bine, chiar şi atunci când nu îmi convin. Aş putea face o apreciere extensivă, balanţa s-ar înclina spre gândurile mai degrabă inutile, decât constructive şi, ar fi cam în limita de ponderabilitate cu tot ce îmi trece prin minte la modul incriminator. Mi-e teamă oarecum de comparaţii dar nu atât de cele pe care le-aş putea face personal cât mai ales de tot ce ar însemna să îmi stârnească reacţii argumentate pentru modul meu de a fi. Pare ambiguu, în cel mai bun caz. Mă opresc deocamdată aici dar vreau să revin curând!

SEMNELE LIMBII

Cuvântul devine împleticit şi nu mai poate fi sacru. Acurateţea în exprimare este compromisă la marginea perceptibilă din timpul vârstei fragede a individului. Şi resimţim apăsarea comentariilor aride ale ideilor despre autorii cărora doar ne putem imagina că ştim câte ceva. Sunt oameni, de-a lungul, aşa cum îmi place să spun, istoriei naturale a fiecăruia din noi, care ne urmăresc prin marca lăsată dezvoltării noastre. Amprenta individuală reprezintă de fapt un conglomerat al unor resturi, preferabil remarcabile, din semantica sinelui, conştient şi voluntar în mai mare sau mai mică măsură, cu imnplicarea genetică personală dar şi, în acelaşi context, ca o resursă a unui deziderat născut din setea habituală a puterii fiinţei de a se adapta.

Sinele ca definiţie

Suntem ceea ce facem.  

Merităm ceea ce suntem.

 Ni se întâmplă ceea ce ne refuzăm din tot ceea

ce considerăm că ni se cuvine. 

 Ni se cuvine cât suntem în stare singuri să facem!

Păpuşa de lut

Se îmbracă în cârpele vechi dar curate ale sacului ros de atât de prea multe drumuri. Şi miroase a cânepă uscată la soare. Ochii păpuşii sunt din cărbune, negru, acid, ca o flacără moartă. Are picioarele ţepene, blocate drept în unghi ascuţit. Fără bază de sprijin. Fără echilibru. Se expune ţinută în pumn, ca o bucată de carne tocată, într-o pungă transparentă, legată la gât. Şi cum arşiţa îngălbeneşte iarba peste care trece, pasul cui o ţine în mână, transformă locul în putreziciune. Apoi braţele ei, nu au nici o artculaţie, dar cel mai bine o aranjează poziţia cu ele împreunate în faţă. Probabil şi pentru că tot astfel a găsit ea cel mai bine de cuviinţă să îşi aşeze propriul copil. Deşi eu aş vedea-o foarte bine şi cu mâinile la spate, cu brăţări grele, metalice. Dar eu sunt crud şi răzbunător, deci nu se pune. Adevărat că mă doare şi totuşi, uneori, am singur impresia că se găseşte câte cineva care să creadă că îmi şi place. Dar nu comentez. Atât că mi-e dor şi ciudă îmi e în aceeşi măsură că nu pot sau nu ştiu cum se face să îi fie copilului cum vrea să i se fie, din tot ce mai ales nu ştie!

OPERA (de la marginea) EXTAZULUI

Aşteptare pe muchia anotimpului. E vară oarecum pe străzi. Din minte se desprinde şi topeşte asfaltul, căldura nebună ca o tortură, dar numai la exteriorul storurilor trase. Aici picură penumbra vorbei de duh, cu lenea care doare. Somnul în lesă, bine dresat, ţine pasul cu viciul stagojiu al sevrajului meu de acum. Mi se afumă parcă privirea. Gândesc la bicicleta nevinovat zăcând abandonată prin măsura lunilor de peste an, în subsolul prea accesibil sentimentului de disconfort din cel care sunt. Şi găsesc în asta o speranţă de a reuşi să spânzur nişte timp inert al vorbei dintâi!

SECVENŢA LUMINII

Pândar în propriul ghem din trup, contorsionatul creier al fiinţei, se expune la modul aproape frivol, reacţiilor provocate de vise amputate barbar, repetitiv, undeva la marginea prăpăstioasă a limitei de suportabil. Această limită care parcă se upgradează în ciuda tuturor promisiunilor sinelui. Lungimea de undă, pe unitatea de timp, pare doar o licenţă veche şi, pentru cunoscători, genială la vremea ei cel puţin. Mi-ar fi comod să cred, superficial privind realitatea, că inima nu are atât de multe valenţe în a discerne sacrul de adânc şi utopia de un dar prin lege. Dar poate se vor cerne în curând iluzii clandestine de ropot şi dorinţe. Furtuna sortită să spele cuvântul, găsească deja sufocat sentimentul de ură şi saturat pe cel de sete de răzbunare! Pentru că trebuie să vină această pace, liniştea o anunţă şi mai presus de atât, vinovăţia lipsei de speranţă către mântuire! Iar dacă tot nu mai contează şi mai nimic prin comparaţie cu asta, nu e de pierdut, sentinţa pare uşoară, doar până la sfârşitul acestei stări de lucruri şi de fapt. 

RĂBDAREA MEA CEA DE TOATE ZILELE

Ram după ram se extinde şi se ridică după lumină mandarinul bătrân în ghiveciul de lut. Doar o singură cană de apă pe săptămână şi soare din plin la fereastra privirii lui terne din marginea balconului mut. E liniştea verii o pacoste grea din adâncul semeţ al tumultului meu încărcat de atât de prea multe şi parcă aceleaşi prea vechi teoreme de demonstrat. Adevărul ustură gâtlejul însetat şi arde caustic stomacul flămând al victimelor secolului acesta de minciună. Dar nu mă tem şi nu mai caut soluţii regeneratoare, devine pur şi simplu o rutină a imitaţiei, în care domneşte legea talionului!

Atât cât pot iubi

Se încalecă vremea pe sufletul meu. Şi mă doare şi-mi place şi cred că mai vreau. Te-ngână lumina în liniştea verii. Duc vestea de soare adânc peste cel care sunt, hărăzit acestui destin furibund. Mi-e prea dragă viaţa ca să mă chinui stupid, legat de un dor al tuturor istoriilor lumii. Nu cer de la tine un ţol de iubire, vreau pur şi simplu totul. Dar sper la mântuire. Doar că, deşi uneori, ca şi acum, mi se pare hilar de păcătos acest gând, îmi spun că mai e timp! Beteag de adevăr, priveşte absolut îngust, spre mine, chinul tău! Eu ştiu că pot, tu vezi că ştiu, eu dau să iei, tu vrei să ceri şi fiecare clipă pare încă un calvar al înţelesului ascuns dintre noi! Nu voi purta această, fie ea şi frumoasă vină, până când nu-mi vei spune, cu mâna pe inimă, ...ce simt că mi-ar plăcea să aud!

Din plin, cu dorinţă

Visez la un timp oricum stând să vină. Din răsputeri imaginez cum va fi să fie. Şi nu de acum, de cu mult înainte de a fi previzibil. Trebuie doar să aşez câteva piese unde le e locul şi jocul stupid până la urmă, se va fi terminat cu un singur câştigător. Iar dacă îmi cunosc performanţele, nu înseamnă că sunt obligat să acord clemenţă coparticipării anonime. Mi-e puţin empatic sentimentul emetic al unei victorii de care nu aveam nevoie. Totuşi se impune ca necesitate. Şi atunci, pare evident, cât timp nu am impus nimic, nu mi se poate atribui această culpă, Deasupra mea doar cerul şi, neapărat cu picioarele pe pământ. Într-un delir al frustrării, descătuşat, prin refularea, cel puţin de această dată, prea puţin sterilă. Pentru că, din păcate ştiu, mizeria din creierul lor nu mai poate fi curăţată, dar măcar vor supravieţui, cât vor mai avea tăria să suporte, cu mirosul şi gustul acesta, târându-şi vina prin consistenţa amorfă, putredă şi remanentă, a propriei existenţe.

Fără lecuire

Când firea omului se mai poate spera a fi educată, acela se cheamă copil. Mă doare mintea şi, nu doar pentru că o am. Nu suport poate să nu ştiu, dar se numeşte minciună. Tot răul care macină liniştea sadică a existenţei dintre noi, creează, cel puţin o realitate paralelă. Ca un vid într-un univers îngust şi mut. Vorbele mele plâng înfundat. Mi-e dor de tine, când îmi spuneai ţigan cu suflet de vioară. Când îţi plângeam pe umăr şi, vroiam mai repede să sângerez, decât să stau fără cea care erai, fiindcă te alungasem în cuvinte grele dar, gândul meu şi inima se topeau după plecarea ta. Mai dă-mi un semn care să mă lege de vremea aceea. Visez încă la cănile noastre de cafea, fierbinte, cu spumă, cu zahăr mult şi lapte, cu îngheţată de ciocolată sau de vanilie, deasupra. Prin numele poetului roman, descifram ura pentru ipocrizia umană, pentru sângele rece al înşelăciunii, pentru lipsa de verticalitate, pentru elasticitatea coloanei vertebrale într-un caracter apriori compromis prieteniei. De aceea nu a fost baladă, iar enigma nu era a Otiliei, la vremea amintită! Până la urmă e o boală!

SUFLETUL PETRECERII

Am fost străin de tine, anotimp al distracţiei. Sunt deghizat în poteră a înţelegerii, dar mi-e sufletul răvăşit. Se citeşte în mine dispreţul faţă de tot ce e fals în lumea cotidiană, între servici şi casă. Dar nu vede nimeni. Aşa că pur şi simplu m-am deconectat. Mai mult decât atât, mi-a fost teribil de bine. Nu gândul scopului pentru care eram nedormit de două zile, a contat, deşi i-am alimentat resursele. Au fost practic două sărbători în familie, o aniversare şi ...absolvirea de excepţie. Aşa s-au întreţinut câteva ore bune, efectiv de la sine! Nici sucul propriu al maniei contradicţiei, de după aceea şi de departe de răcoarea primitoare a muntelui din locurile natale, nici respiraţia agitată de vinovăţia încăpăţânării absurde dintre noi, nu ştirbesc în vreun fel, amintirea recentă a unui ...dans, nu-i aşa? satisfăcut şi ochiului şi urechii. Până la urmă, copilul rămâne şi la vârsta pensionării un individ în formare, funcţie de noroc, de anturaj, de nivel de viaţă, de confort personal, de părinţi!

Vârsta dorită

Oricât de mare ar fi riscul de a naşte prin asta un păcat, vreau să devin, pentru o jumătate de oră, mai bătrân cu vreo două decenii şi jumătate. Să ştiu că nu mi s-ar mai putea niciodată reproşa că sunt prea tânăr ca să cred că pot schimba ceva. Nu realitatea de acum este în vina aceasta. Dar mă deranjează că trebuie să ascult despre cât de bătrâni şi, de parcă ar fi evident, cât de a tot ştiutori, din acest motiv, sunt, unul şi altul. Să mi se brăzdeze de riduri adânci, obrajii. Tot părul meu să capete nuanţe grizonate. Totuşi, dacă în atare condiţii, nu voi rămâne cu mintea la mine, atunci măcar să îmi aduc aminte cât îmi e de greu să tolerez astăzi discriminarea pe criteriile diferenţei de generaţie şi dacă tot nu voi mai putea înţelege, să îmi aduc neapărat aminte- căci în acest scop o scriu aici -să recunosc şi să ma retrag. Eu, care niciodată nu voi putea agreea ideea de a da înapoi, sunt conştient că vine o vreme când lucrurile fireşti se vor întâmplate puţin invers decât ne-ar plăcea să o recunoaştem. Sunt vulnerabil pentru că sunt slab, dar nu într-atât de sensibil încât să accept a pierde fără îndârjirea unei bătălii decisive!

Regula adaptării

Comunicarea, ca un deziderat aproape religios, al vieţii sociale, suprimă esenţa scopului, din nevoia sau din samavolnicia emitentului de a cabra realităţii pe care, el însuşi ca receptor, nu o poate înţelege. Surogat al lipsei vădite de capacitate, revolta petiţionară se înscrie la modul absolut populist, între mrejele libertinajului sensibil abject, al unui timp reprobabil. Să mă consider mut ar fi, pentru mine, mai dureros decât însăşi gravitatea prostiei, dar să mă manifest ca atare, într-un context de secretomanie copilăros de naturală sau din lipsa de încredere în puterea celuilalt de a percepe, devine sadism. Plus consideraţia în proprii ochi pentru valorizarea sinelui. Iar dacă nu am ce discuta şi totuşi atât de multe lucruri au rămas nespuse, când ocolesc adevărul şi las majoritatea întrebărilor orfane de răspuns, este şi pentru că nu se învaţă prea bine în şcoli despre aceste lucruri, dar locul meu nu s-ar fi vrut aici! Oricât de repede şi chiar oricât de mult aş fi iubit, la vârsta mea sunt mândru a nu îmi reproşa mai nimic din ce-am făcut şi-aş fi putut să nu şi, mai nimic din ce nu am făcut şi-aş fi putut să da.

SEMENII BINELUI

Dar, Doamne, cât de teamă mi-a fost că nu voi şti să vreau mai mult! Mi se părea că se-mplineşte ora şi poate, încă mai visez în dimineţi precoce, că sunt al unui timp diferit, dintr-un spaţiu al tuturor coordonatelor netrasate încă pe itinerariul cuiva. Totuşi mucalit, gândul definiţiei de sine, în antiteza perfectă a cunoaşterii eu-lui, împietează pornirea devastatoare din lumina încă nejustificat de timidă a zorilor promise unei primăveri târzii.

Sărutul fericirii

Îmi era, oarecum datoare, vârsta aceasta cu tot ce mi se întâmplă acum. Sunt răsfăţatul ei şi, nu dau nume, Mă alint... dar ce spun eu, mă prostesc de-a binelea, e minunat, iar dacă... şi, în măsura în care este posibil, cât depinde de mine, voi face să nu mai aibă sfârşit această stare!

Viaţa ca un dezmăţ

Inventez, din câte momente sparte trec prin mine, odihna pe grabă şi somnul pederost, Apoi sunt câte şi mai câte minute, clipe, ani dedaţi risipei pederost. Şi tare mi-e teamă că nici altcineva cu nimic mai mult nu rămâne, Doar visul cramponat de nasul mucos şi ochii injectaţi de noapte, într-un fotoliu pe roţi, pe un covor prea gros. Din acest rost închinat prezenţei de spirit, abia dacă mai pot să văd limbile obosite ale unui ceasornic mut!

ACASĂ

Singur de această dată, răsăritul ascuns într-o nebulozitate matinală, răsfiră pornirea de trezire între degete capricioase de primăvară. Oarecum încă uşor crispat de planuri dejucate precoce, alimentez totuşi speranţa că am soluţie şi de această dată, însă mai trebuie să mă înarmez cu un pic de răbdare. Doar gestul, intenţia perpetuată a lipsei de complianţă, îmi frustrează minimal însă, cotidianul. Şi, din păcate spun, m-am obişnuit. Nu am aşteptat nimic, nu a fost nici o condiţie. Era destul de anticipativă situaţia. Nu voi recunoaşte aici că am acceptat, deşi asta a fost la modul tacit. Previzibil a devenit comportamentul reactiv la atitudinea mea. Nu că aş încerca să îmi pun cenuşă în cap, dar, evident se manifestă un trend majoritar, acaparator, generat în consonanţă cu marea mea putere de înţelegere! Şi când eram pe val, tot în mine am ţinut. Ba, mai mult decât atât, am greşit şi atunci, privind spre înapoi cu perspectiva alinierii la mulţime. Dar adaptarea nu se face prin propagarea unei culturi de masă, ci pur şi simplu prin aplatizare la nivelul ei. Nu cred, nu ştiu în ce măsură voi reuşi aceasta dar, voi ţine cont pe viitor şi de acest considerent, până la urmă social. Nu încercând să înveţi pe cei care nu au intenţia de a învăţa, te faci înţeles, ci crescând în ochii lor, măcar prin reducerea distanţei dintre tine şi ei. Dacă este necesar!!!

Flori şi culoare

La ordinea zilei, încântare. Mă rostogolesc în aşternutul primăverii, mă ridic din lacrimile de rouă ale, încă dimineţii. Şi negociez cu mine, la sânge, pentru dorinţa de a vegeta, în contrapartidă cu gândul ducaci către şansa pitorească şi în acest an, a unui anotimp încărcat de promisiuni. Surpriza mentală a revelaţiei fizice, în straie aniversare, înnoadă între ele nopţile satisfacţiei carnale. Dar mâine sau imediat după aceea, îmi voi fi dorit cu siguranţă, refugiul meu de confort, prin ochii acelei priviri interioare. Nimic partinic, doar o antimemorie a căderii. Dintr-un pastel îmbălsămat al curentului cu aromă de verde şi iz de împlinire. Se bârfeşte în cartier că se va strânge comitetul logigii temătoare şi vom reuşi, în cele din urmă să inovăm, împreună, stilul de viaţă al acestei tânguiri între crepuscul şi amiază!

ASCULT LUMINA

Semeni cu bicisnicia sorţii, Mărite Soare! Nu vreau să îţi aduc aici vreo critică. Şi nu voi face reproşuri şi, nu mă voi plânge aici de capriciile unui destin în care nici măcar nu cred. Dar îmi rezerv, la modul decent, dreptul de a remarca din când în când, măcar, câteva aspecte sincronizate parcă. De aceea mă şi consider un tip norocos. Sunt fericit că am fost născut sub semnul tău şi cu girul, probabil, al credinţei desăvârşite, nutrită prin hărăzire de gene ale supravieţuirii strategice. Doamne mă iartă! Iar mâine va fi fost târziu să fac tocmai această remarcă, fiindcă va fi trecut clipa în care eu însumi am conştientizat. Iar dimineaţă, astăzi, ar fi fost prea devreme, întrucât nici nu aveam curajul să visez la o atât de filozofică remarcă, în contextul tumultuos al cotidianului aliniat rutinei satisfăcute de ocupaţia profesională!

Prieteni adevăraţi

Eu vin la clipa ta risipă şi, nu voi vrea să te disper, doar roagă timpul să îngâne în noapte zorii cu mister. Sunt vântul care înfiripă dorinţa ta de până ieri şi vreau să-ţi port pe-a mea aripă, un gând de ziua ta şi,-ţi cer, să mă plăteşti în gram de aur şi kilogram de diamant, la fiecare gest cu lacrimi pe care-l storc din ochii tăi. Să ningă îţi mai cer, nicicând. Să fie numai primăvară, să fie numai verde crud, să ne găsim o altă gară de râs, de chiot şi de cânt. Şi vreau să ai, ca dinspre mine, un gând frumos, un dar subtil, o viaţă fără de suspine şi vise grele, fără chin!

POVESTE DE ÎNCEPUT

Supinul ca o remarcă. Din timpul renăscut al vârstei ca o risipă, talentul scriitoricesc mi se clampează în dreptul prematur şi prinde la mijlocul gol, tânguitul aproape sinistru al păsărilor mici, închise, de generaţii întregi, între zăbrele colorate totuşi viu, în colivii cât, parcă sunt şifoniere întregi cu amintiri de cârpă care ard. Am decorat pridvorul luminii de la mine, spre bezna visului tău, cu supleţea creştină a sărbătorii de azi. Dar în zadar se-ncheie o săptămână luminată, tu, prea copilul meu eşti tot un preţ şi-o vină de plătit! Mâine nu vei putea să fii mai fericită, fiindcă vei simţi, mai abitir cu fiecare clipă petrecută peste această greşeală, durerea fratelui tău, ucis cu sânge rece, cu ochi de crasă avariţie, cu priviri criminale, de a voastră mamă. Şi păcat, dar cred că-i este dat să sfârşească sub "grija" mişelească a celui pe care l-a ales să-ţi fie tată. Păcat că nu va apuca să ţi se spovedească. Bunica ta şi mama ei, persoana necurată din viaţa ta de înger, a încheiat prea repede socoteli vinovate. Altfel ar fi dus împreună blestemul ostoit al acestui adevăr. Şi-am să mă tot repet, până vei înţelege poate, că nu doresc eu răul cuiva, doar binele tău. Şi nu pentru mine sau fiindcă vreau eu ceva, nu mie îmi este mai rău că nu vii, ci ţie îţi este şi tu vei alege, iar eu sunt acelaşi, poate puţin mai sărac, vorbind despre timpul pe care mi-l fură cu tine. Şi n-o să-ţi urez "LA MULŢI ANI!" nu pentru că nu vii să-ţi ceri iertare, nu pentru că nu vii, nu pentru că minţi, doar pentru că îi iei oarecum apărarea unei făpturi care ar fi trebuit de mult să fie decăzută din dreptul de-a fi mamă. Şi-ai să remarci o formă relativă, prin care vreau să pricepi ceea ce eu ştiu, anume că nu este nici vina ta şi nici o alegere pe care ai făcut-o în cunoştinţă de cauză, ci doar o alternativă extremă care îţi este practic impusă. Şi totuşi sunt faptele tale, aşa că trebuie să răspunzi pentru ele. Asta numesc eu educaţie. Dar astfel de crâmpeie de urmat, nu vei putea primi de la doi orfani născuţi în patima lipsei de caracter şi fără picătură de bun simţ la adresa ta şi a vieţii în general. Iar tu, ascultă-mă cu atenţie şi reţine, nu vrei să ai de-a face cu mine, cel care pot fi chiar din postura de tată, dacă mă superi, pentru că doar întâmplător nu ai reuşit încă!

Seara de ajun aniversării

Aş vrea să pot, pentru mâine, să scriu cum simt. Nimic nu ar mai fi măcar comparabil, de până mai ieri. Dar mi-e rece inima, pentru că ea, copila, aclamă în gura mare că mă vrea un străin. Şi nu sunt pregătit să renunţ să mai lupt. Nu ştiu încă în ce măsură am cuantificat până acum dorinţele mele de-a surda, dar este sigur faptul că deja s-a îngroşat gluma cam peste limitele de răbdare ale oricărui tip, fie el mai puţin irascibil decât mine, ca structură a personalităţii... Şi am privit puţin cam detaşat cum se bat persoane cu armele proprii, luptând aparent fiecare cu sine. Anul trecut am scris despre acest gen de masochism. Dar astăzi revin şi, în parte îmi recunosc aici eroarea. Evident nu masochism se numeşte lipsa oricărei clipe de înţelepciune. Nu vreau să pot a mă considera sadic, aşa că nu voi lăsa oameni, de această dată lipsiţi de orice urmă de bună credinţă, a se chinui în propria nevolnicie. Cred, sincer, că faptele mele care urmează, ca implicare în ceea ce ştiu despre fărădelegi, se vor materializa în final prin meritul meu de a fi în esenţă un om îndurător şi bun. Dintr-un destin pângărit în suita de evenimente ale tristei amintiri, voi folosi totuşi forţa de a parcurge, peste toate încercările potrivnice, calea unui ţel minunat.

La mulţi ani, cu drag, nepoţică!

O rază aproape timidă dintr-un soare totuşi vesel al unei primăveri pitoreşti! De ziua ta, frumoasă mică şi departe, mult noroc! Să vină peste tine, aşa cum îţi doreşti, aşa cum îşi doresc ai tăi pentru tine, bucuria vieţii trăită în plin! Şi îngemănate cu toate aspiraţiile tale, reuşitele să te hrănească spre evoluţia promisă incandescenţei sinaptice, când mintea e liberă, dând descătuşării, sensul vital al binelui suprem! Dintr-un confort personal indus, sinele să ţi se confrunte permanent cu revelaţia intrinsecă a fericirii! Te iubim!

AVEREA VIITORULUI

E vorba despre traiul bun. Şi despre sensul pentru care ne străduim să fim. Acolo unde mintea se urcă mai uşor spre dorinţă, acolo unde motivaţia îşi are practic rădăcinile, undeva în sălaşul tainic al amintirii, se construieşte tot ceea ce are ca timp de conjugare clipa următoare celei prezente. Şi fiecare dintre reprezentările trecutului, în imaginea lor complexă, difuză prin diluarea la suprafaţă, odată cu trecerea timpului, reprezintă în esenţă un combustibil al desfăşurării, în creierul nostru, al tuturor sinapselor urmând a se creea de la prima propagare a unei noţiuni. Nu mă remarc în nici unul din domeniile lingvistice, nu pentru că mă exprim prost, ci doar pentru că definesc la modul ascuns, uşor şi multiplu interpretatin, mai tot ceea ce îmi exprimă ceva!

ÎNGÂNĂ CLOPOTELE

Probabil nu e decât o cutumă. Sunt obiceiuri care au fost deprinse în zonă din vremuri uitate ca începuturi. Şi, dacă în alte privinţe nu sunt întotdeauna chiar în asentimentul prietenului meu din copilărie, de această dată achiesez la motivele lui de nemulţumire. Nu judec eu oamenii. Şi nu contest aici regulamentele scrise. Dar ştiu că pot fi citite cu o mai mare grijă. Cred că există undeva o prevedere prin care enoriaşii trebuie respectaţi. Iar obişnuinţa este a doua natură. Mai mult decât atât, înainte chiar de credinţă, mai bătrână chiar decât religia, a fost, cu foarte mult timp înainte de a se fi inventat scrisul, tradiţia. Pentru că altfel nu am fi avut ce moşteni. Însăşi gena rămâne vie prin bagajul de informaţie transmis de la o generaţie la alta. În altă ordine de idei, totuşi, Dumnezeu se îngrijeşte de bucuria fiecăruia. Altfel nu se explică o vreme atât de frumoasă, la o zi atât de mare, de sărbătoare creştină! Şi muntele s-a aşezat în linişte să ne suporte, cu gândurile noastre descătuşate, cu extravaganţele nostalgiei pentru o necesitate primară, care practic rezidă din setea de sălbăticie. Şi înţeleg aici să definesc fiinţa primară a pădurii, potecile cuminţi ale copilăriei noastre răzgâiate, sentimentul acela de libertate fără griji, al inimii zburdalnice, al minţii exhaustive imediat după pruncie, când totul este permis şi nimic nu poate fi mai mult posibil decât ne trece prin cap.

ŞTAFETA LA SUTA DE METRI

Ibricul plin şi negru, greu şi fierbinte, al tuturor iluziilor mele din zori, îmi seacă somnul leneş, înainte chiar de prima înghiţitură. Cotidianul acestui concediu, se agaţă aproape nevolnic de acelaşi debut în fir de fum şi miros de aer... Din timpul revitalizat al loviturilor sorţii, am învăţat pederost să înghit în sec de pofta răzbunării. Iubita mea, mi-e dor de tot ce n-am făcut pentru tine şi, ar fi trebuit. Dar, te rog să nu te obişnuieşti cu mine, pentru că încă mai am a-ţi arăta din cel care sunt. Doamne ajută să fim sănătoşi pentru că e atât de bine şi frumos alături de tine. Mai alerg la vârsta asta, dintr-o inerţie a voinţei, în parte şi după cai verzi pe pereţi. Tu însă, maă înţelege şi mă iartă, că vreau, de când mă ştiu, mereu câte ceva. Mi s-a reproşat, de-a dreptul făţarnic, în această deja seară, că nu mai sunt în stare să îmi fac un copil. Nu mă deranjează. Dar seamănă a neputinţă din partea celui care face această obsevaţie, pentru că eu, de bine de rău, am făcut doi. Adevărat că primul născut a fost ucis de mama lui. Dar celălalt, spune-se, se teme mai rău de mine decât de orice, doar pentru că aşa a fost învăţat. Nici asta nu e o pierdere a mea. Sunt mai puternic decât încercărie astea. Şi iar mi-e sete şi mi-e greu să accept, dar voi coborî la nivelul acela, când toate se vor fi rezolvat. Până atunci, mai toc mărunt nişte nervi orfani de mamă, pentru că râde mai bine cine râde mai la urmă. Şi promit eu că nu e departe deznodământul acestei istorii. Aproape mă revanşez deja, dar curând îmi vor implora îndurarea şi îi voi lăsa atunci pe mâna fetii! Nu sunt de acord că sunt doar vise, poate dorinţe, însă eu am soluţia. Aceeaşi monedă este cel mai dureros cost. Sunt dator, în final să explic titlul: am sărit pe parcursul postării, de la o idee la alta, exact în cadenţa sprintului menţionat. Când, totuşi va fi dat şi, cursa va ajunge la final, mi-e drag s-o spun, voi fi învingător!

Secvenţa memoriei mov

Pentru că am fost cu primăvara asta la produs. Din geana ei ingenuă, în sufletul meu gol, au picurat şi sânge din amurg şi rouă rece-n zori de aşteptare. Mai treaz ca niciodată, când am visat că prind în braţe ursa mare, ne-am contopit, fiinţa mea de dor cu trupul tău de bună şi, prea frumoasă totuşi, nemărginită, rece, departe greu, nebună, iluzie a fericirii, tu, iubire! Dar nu mai pot să ştiu, chiar dacă vreau să aflu, în care dimineaţă, pe plaja mea cu altul, tu ai ucis în templul istovit la care se-nchinase până mai ieri privirea mea păgână, şi ultima ispită de care încă, noi doi, nu prea făcusem vâlvă. Şi anume, copilul pe care eu n-am să-l nasc vreodată, oricât de mult aş vrea şi eu, ar vrea şi el, nu va putea mai mult decât să-mi spună tată!

REVOLTA INUTILĂ ŞI ROADELE EI BINEFĂCĂTOARE

Am vrut să plâng dar m-a oprit, în miez de noapte, strigătul copilei mele. Atunci am reuşit, fără măcar să-mi fi propus aceasta, să însângerez un neam de orfani. A fost rana în creier a vinovăţiei lor de animale rupte într-o educaţie primară. Iar tu, femeie neutră din templul acutei formări, te erijezi în nonşalanţa responsabilităţii arbitrare, din perspectiva, probabil, a credinţei că NIMENI, nici chiar eu însumi, nu poate fi EU.  Pentru că ştii, pentru că acum ai văzut cu proprii ochi, ba chiar mai mult, ai simţit în propriul timp, pe propria piele, că pot muta munţi, că am dreptate, că nu poţi face faţă, evident vei da socoteală. Şi nu e tocmai o amenionţare, sau, nu în sensul la care te poţi gândi!  Stimată doamnă, iertaţi apelativul "tu, femeie", pentru că era doar un reproş. Mă cramponez prea mult de nimic. Asta am auzit. Le dau o greutate prea mare, celor care nu contează. Aici am recunoscut experienţa pedagogului din dumneavoastră. Ceea ce nu am apucat să explic este că AR TREBUI SĂ CONTEZE, dar este într-adevăr copleşitor de apăsător faptul că nu se întâmplă, iar la mijloc este pasat, nevinovat un suflet, care nu  trebuie să îndure.

CURS PRACTIC DESPRE RĂBDARE

Mi s-a uscat recent cerneala pe diploma de părinte. Sunt tatăl pe care îl merită copilul meu. Iar acum sunt oarecum operativ. Spun doar oarecum, pentru că nimeni nu se naşte învăţat iar eu împlinesc în 8 mai, o fragedă vârstă de 12 ani de când am avut onoarea de a fi prima dată tată. Din păcate, băiatului meu i-a curmat viaţa, fiinţa inumană cu rol de mamă. Greu de imaginat, imposibil de acceptat şi determinant în a găsi vinovat în virtutea suferinţei de plătit. Iar, ca şi cum atât nu ar fi fost de ajuns, acum încasez pumni în faţă pentru motivul că am îndrăznit să pretind că am dreptul să îmi vizitez copilul rămas în viaţă. Aici a intervenit parcă, un paradox, fetiţa creşte cu aceeaşi aşa zisă mamă care i-a ucis fratele. Dar nici asta nu se dovedeşte suficient şi, nenorocita îi aduce în casă copilei, un bădăran, un cvasialchoolic. Nu mă plâng de ochiul umflat, de buza spartă, pentru că se vor vindeca. DAR VOI AVEA GRIJĂ SĂ NU SCAPE DE VINA DE A SE FI MANIFESTAT ABJECT în prezenţa COPILULUI MEU. Singurul motiv pentru care nu am ripostat în nici unul din incidente, a fost prezenţa EI, fetiţa mea, acolo. Sau poate cel mai important motiv, dar nu singurul. Pentru că la prima mea lovitură, nu ar mai prea avea reacţie, dar la a doua nu va mai şti ce s-a întâmplat, iar la următoarele, se va putea spune că nici măcar nu a mai asistat şi e foarte greu de imaginat că setea se va potoli din două-trei aplicaţii. Iată deci un motiv de gândire temeinică, înainte de a răspunde cu aceeaşi monedă. Totuşi, nici cea mai grea pedeapsă nu contrabalansează satisfacţia salvării sufletului nevinovat al îngeraşului meu!

Ploaia noastră cea de toate zilele

Mă încânt uşor, la gândul că dor, adevăruri prea grele. Şi adorm liniştit, după temenele, până la pământ, către valul ceresc al Proniei, pentru că am reuşit singur să le rostesc. Iar când mă trezesc, sunt mai hotărât şi fac şi cer mai mult din ceea ce vreau. Iubesc realitatea, simt lucrurile chiar aşa cum le e dat să vină. Nu găsesc o culpă în nimic dar cred că nu ar fi corect să mă ridic şi să strig despre faptul că m-aş mulţumi doar cu atât, cât timp eu îmi doresc şi achiesez mereu la mai mult!

Supleţea din apel

M-am perpelit de ieri, la gândul neterminat al prezenţei mele vinovate. Dar sunt mai liniştit, de doar câteva minute. Nu aş spune că nu se poate mai bine, dar şi mâine mai este o zi în care pot evolua. Se tot repetă ca într-o buclă atemporară deja parcă. Şi mă refer la o stare a ultimului an şi ceva, dar sunt, până la urmă, optimist!

Eşti aici, acesta fiind singurul fapt important

Se rotesc ideile în valuri grele de imaginaţie. Nici o teamă mai mare decât cea de propria renunţare. Simt obiectul muncii renăscut de la izvoare în motivaţia tumultuoasă a zilei de mâine. Dar lupta se defineşte prin subsidiarul credinţei că ne vom putea plictisi, mulţi dintre noi, în chip paradoxal, prin lipsa preocupărilor, fie chiar şi de rău augur. Deci, suntem oarecum în grafic, tocmai prin ceea ce am avea tendinţa, în prim impuls, să considerăm a se materializa prin lucrurile absolut neconvenabile. În realitate, sunt doar provocări menite a ne stimula evoluţia, practic esenţa progresului.

Discuţii la pachet

Se rostogolesc în mine nervii, ca o pară de foc. Mă încâlcesc în sensul retrospectiv al fără de făpturii sufletului. Şi o foame de vorbe îmi scuipă creierul absolut turbulent. Mi-am acoperit satisfacţia cu somnul guraliv al nopţilor hulpave de cristale gudurale. Iar dorinţele, fără vise şi fără perspectivă, cu reproşul mut al propriei greşeli de a fi acceptat la început, de a fi sperat că nivelul de graţie al înţelegerii, se va ridica oarecum din ruşinea măcar, a neputinţei anterioare, se amestecă samavolnic cu regresul fără rutină al pasiunii motivaţionale. Dar mă înşel, nu mai ştiu a câta oară. Deci, să îmi fie mie ruşine!

Sunt eu

Pentru tine iubire, doar, plâng. Se macină durere către suflet adânc. Nimic nu se crede mai adevărat decât acest vers îngânfat. Şi mâine aprind, din gândul de chei, iluzia visului sterp. Te provoc să atingi, pe timpul şters de întuneric gol, ochiul de stea al sentimentului că zbor, lângă tine!

Descrierea unei zile

Nu sunt deloc un tip superstiţios. Deci nu cred nici în babe. Dar astăzi este baba mea, o dată pe care am ales-o şi, evident, am păstrat-o, de ani buni de zile, de când am auzit eu pentru prima dată despre zilele babelor. Şi nu a prea apărut soarele. Ba, mai mult decât atât, este un frig şi un urât. Clar, nu mă recunosc în acest an în caracterul babei mele. Mai repede arată aşa cum au trecut anii trecuţi, dar nici aşa nu găsesc  o similitudine prea mare. Deci, sunt îndreptăţit să cred că am dreptate să nu fiu superstiţios!

PUTEREA DE CONFORT

Strigătul îmbătat de primăvară, al tuturor noilor reuşite, acoperă umbra de melancolie. Sunt semnul de vinovăţie din creierul răvăşit de tăcere al propriului copil. Sunt tot ceea ce îmi propun să fiu. Şi răzbunarea sângerândă a clipei care va urma, fără tăgadă, în sufletul de inocenţă al vârstei dăruite adevărului.

Sâmburele de efect

Un fruct zemos ca o zi superbă la ţărmul pastelat al unui răsărit de poveste, în vara cât o iubire adevărată! Şi visul merge mai departe. Dar este un mers la pas, pentru că îmi este oarecum greu, fără antrenament, fără istorie şi, practic fără termen de comparaţie!

Martie, mărţişor, primăvară

Un gând strălucitor sub soare şi briza de proaspăt şi de viaţă. Atât de prea frumos dar, dincolo de toate şi de tot, dorul de verde, de natură, de cântec din cuiburi de sălbatice păsări în ritmul lor nestingherit de vis de vârf de munte şi de susur liniştit de ape încălzite în matca lor de curs de împuiere. Şi viu şi limpede şi straşnic de clar, de la izvor de munte repede, la fluviul aproape urban al falezei şi, delta şi marea şi somnul tihnit al ramului scăldat de prea lumină. Cum toate cresc în mine, le simt lăuntric atât de limpede şi de curat, cum lacrima imită roua, simt, iar pâinea proaspătă din mâini jilave încă, imită zilele prin care trec anotimp după anotimp, clipele vremii!

Se apropie primăvara

În zori se rătăcise parcă nişte soare, pe urmele de lapte ale ceţii. Acum e viu, strălucitor şi dulce dar încă n-am suficient curaj ca să mă bucur. Ştiu bine, mai e doar puţin şi calendarul schimbă anotimpul. Nu îmi mai e la fel de dor de soare cum îmi era în toamnă poate, sau luna trecută. Aceasta şi pentru că ştiu că şi mai puţin îmi va fi dor, săptămâna viitoare. Un fel alambicat de-a spune că ziua e din ce în ce mai mare!

Data matinală

De oriunde se întrevede o picătură de timp, mă aduce aici. Este ca o pornire a trăsăturii de caracter prin care reuşesc fantastic de bine să nu mă mint pe mine. Sau, pur şi, de această unică dată, perfect de simplu, eliberare. Sentimentul vinovat prin care pot face ca lucrurile să stea aşa cum îmi convine mie dar, mai ales, fără a deranja pe cineva prin asta. Pentru că iubesc şi scriu, trăiesc şi strig, vreau şi ating, visez ca un nebun şi efectiv mă bucur ca un copil. De fapt, vârsta mea este aceea a scrisului meu.

Seară din piatră

Şi se topesc pe umerii de nisip ai amurgului dulce, cioburile pătate de păcate  ale amintirilor pe care nu mi le-am dorit niciodată!

Inimă, trăire, baroc

Al timpului templu de iubire, alunecă dens către tine. Şi te voi învăţa să păşeşti în vârfuri, doar pe covoarele vechi, curate şi groase. Pentru că vei fi prima femeie din templul acesta. Deşi nu îţi pot eu promite că vei rămâne singura, în viaţa mea tu vei fi. Ca un îndemn, ca un destin, ca o vibraţie unică, în mijlocul pasiunii dulci. Mâine voi încerca, în măsura demnă a dependenţei la mine, să îţi promit altceva!

PRISOSINŢA DIN DEBUT

Sunt inima nopţii spre ziua de luni. Începe semestrul la şcoala de pici. Eu am o Prinţesă în clasa a treia. Chiar dacă spune că nu mai vrea să ştie de mine şi nici eu să mai ştiu despre ea, e totuşi acolo şi sper că e bine şi sper să ajungă până la ea, dorinţa mea de a fi puternică, spre a trece cu succes prin etape care o vor aduce la nivelul de a pricepe şi cum şi de ce am eu acum dreptate!

FĂGAŞUL PASIUNII

Se caţără, pribeagul din mine, pe marginea de răsărit a lunii. O noapte frumoasă, moale şi albă, de iarnă boemă. Ascult folk şi, omul cu chitara tânguie parcă, tocmai melodia sufletului meu. Te întreabă pe tine, iubito, cum e fără dorul de mine. Voi face atât cât pot, să fiu mereu aproape, fiindcă, tu ştii, pe mine tare m-a durut în viaţă dorul, dorinţa, aşteptarea de sub ploaia de-a dreptul nebună, când nu te cunoşteam. Te iubesc!

Deschiderea inimii

Eşti tu, doar cere-mi tu, Sunt în plină ispită a dăruirii de tine Şi gândul tău senin de albastru Se contopeşte în fine Ascendenţei în forţă, Ca un simbol, ca o sintagmă, ca o torţă Pentru desfrâul teribil de gustos Al tot ce mi se întâmplă în viaţă delicios şi frumos!

ANIVERSARE

Se macină timpul prin degete ude, Din creştet spre tâmple Se caţără zvonul Că vreau să îţi mângâi Cu inima sânii Şi perna se vrea aruncată în spate Când timpul îmi vaită clipele sparte De tine mai mult de-o secundă, departe.

Pisica visului

Supleţe şi gingăşie. Merg aproape clandestin, pe burtă. Îmi e fantastic de teamă că s-ar putea să mă trezesc şi să constat că în fapt nu e real. Trebuie să nu uit, dar mai ales, să nu mai accept altceva. Şi numai pentru că am aflat doar de puţin peste un an de zile că se poate. Chiar dacă sau, tocmai pentru că la numărul de experienţe acumulate, pare totuşi destul de târziu. Suntem pe val, împreună şi, hai să păstrăm ritmul acesta! Mi te închin destin, iubirii acesteia!

TEXT

Din valuri, braţele tale desprind Şi cu pornire furibundă Le pictez ca într-un gând De înger sângerând Cu lacrimi fierbinţi, la doar o săptămână, De mers desculţ prin munţi Străini de mine şi de toţi Cei care, parcă vrând A mă scoate din minţi, Mai au încă nebunul curaj, Alergând în calea destinului nud, Să îmi desprindă creieri aburind Ca într-un hidos colaj De conformism şi-o jalnică Negare a propriei imagini în oglindă!

DEDICAŢIE

Şi dacă niciodată nu aş fi reuşit până acum să o fac, ar fi totuşi nedrept să pretind că nu ştiu dintotdeauna că scrisul acesta ar fi trebuit să ajungă neapărat la tine. Pentru că mi-e tare dor. Ca un copil pitit de frica răspunderii, ca un adult îngrozit de adevăr, ca un surd plictisit de sporovăiala celor din jur, ca un peşte prea mic spre a face semne din coadă că mă deranjează cumplit ţipătul tău lăuntric şi ca o persoană normală, ignorând statul la coadă, mă gândesc la cea care eşti, cu multă iubire! Abia apoi dacă mai reuşesc să îmi aduc aminte, cât de mult contează să răspunzi.

Sufletul poveştii

S-au apropiat de mine astrele. Pentru că eu nu am prea avut timp să privesc şi către ele. Din plinul de suflet al vieţii acesteia, ascult perspectiva unui status postîmplinire. Mă schimonosesc parcă într-o oglindă de amintiri ale profundei lupte de justificare. Am pierdut vremea în cazuistica argumentării. Deşi am fost pe val şi mai înainte, sensul nu a fost nici către ţărm, dar, din păcate, nici către larg. Doar premise ale unui adânc devastator. Şi nu se ştie dacă cineva ar fi putut să imagineze măcar, o astfel de dorinţă. Acum pare să fi devenit matematică.

Seara îndestulării

Dimineaţă vedeam din terasă, copacii acoperiţi de-o promoroacă albă şi groasă. Acum s-a aşternut o linişte frumoasă. Ca în poeme. Şi mi-e drag, atât de mult şi-atât de tare, lângă ea. Nici unul din noi nu pare să mai aibă ceva de adăugat la această stare. E totul, aici, aşa, în fiecare clipă. Fericirea ca o îndestulare dată să se întâmple, sa fie, trăită. 

Pastel

De sub stratul gros de ceaţă, mijind ochii ca de gheaţă, de sub chiciura beteagă, răzvrătind o zi întreagă, din lumină şi din iarnă, se croieşte către tine, dragostea fără cuvinte. Şi mi-e dor să opresc timpul, vreau nespus a crede clipa, când visez la anotimpul care nu va pierde mersul, nu va risipi din sensul binelui de-a fi tot bine şi-al iubirii de iubire!

Seară frumoasă

E simplu să fie atât de bine, în pântecul cald al liniştei dulci. Se întâmplă să gust din aroma de casă, primitoare şi de un pitoresc familiar. Şi poate dor să fie dar doar de ceea ce ar mai putea să se întâmple. Ca o nerăbdare, ca un presentiment de timp aflat într-o ascensiune clară Fericirea ca un fapt al timpului de acum şi pe mai departe. Iubesc, iubire!

Poem matinal

Îmi zguduie creierii, din rărunchi adormiţi,

Iluzia ternă că strivitul în dinţi

A tot ceea ce, ştiu bine, nu pot

Să înnghit, să adorm, să suport,

Mă calcă pe nervi!

În fapt îmi e dor să mai fiu liniştit,

Să cred, să acced către propriul meu mit,

În desfrâul benign al dorinţelor mele,

Pasiuni pătimaşe ale clipelor grele,

Uitate cândva, nu de mult, pe asfalt.

Şi vine la tine anotimpul copil,

Cu privirea în palme şi cu mersul umil

Să îţi ceară cumva socoteală

Pentru dâra prea rece dintr-o, încă zăpadă,

A tot ce se-aşterne.

Petrecerea în formă continuată

Să curgă fumul de grătare, din nări, din haine şi din aer. Abia atunci mă voi gândi la treburile serioase care stau să fie rezolvate în acest an. Chiar dacă nu îmi e egal să privesc soarele îngheţat prin fereastra balconului, pe iubită chicotind spre miezul zilei, cu somnul din ea şi din mine, sau să dansez, până la urmă, pe orice tip de ring, recunosc despre toate acestea că îmi sunt între cele mai dragi lucruri care îmi vin în minte. Şi valul se înalţă promiţător la început de an, măcar şi pentru că are pornirea potrivită a fiecărei clipe de fericire.