ARTISTUL

Sunt îndrăgostit. E o stare de bine. Puţini însă, dacă totuşi mai sunt între ei, cei care să mă creadă. Nu o arăt, doar o simt. Nu se vede, nu pentru că nu vreau ci pentru că lupt pentru asta. Şi câştig. Conflictul, deşi superficial, în mine, are amprentă la exterior. Rezultatul, strict favorabil, este mult adânc şi nu explicit. De aceea par oamenii ceea ce nu sunt. Întotdeauna, cred, mi-a plăcut ideea că se găseşte ceva frumos şi bun în fiecare. O şansă acordată, un credit semnat în alb de, poate însuşi Dumnezeu. Semnul incestuos al virtuţii peste orice pornire, fie ea sau nu, carnală. Genetică, succesiune sau educaţie, păcatul acesta se propagă peste generaţii, de la trecut către perspectivă. Martor în sine. Condiţie goală de conţinut. Sămânţă de isterie generală. M-am istovit cu viermii suspiciunii surde şi i-am cocoloşit în suflet ca un chin prin care, sper, mă izbăvesc de bucuria fără margini a visului cu tine!

DEFINIŢIA EXPLICITĂ A IUBIRII

Timpul numărat în cuvinte. Vorbele, ele insăle, măsurate grijuliu de clipa dedată eternităţii. Şi în nici un caz un balansoar grăbit să se mişte. Oscilaţii vinovate, nu de a se fi agăţat de un reper la mijloc, ci de o prea mare distanţă între doar două capete ale cursei repetabile. Şi peste asta şi peste orice alt considerent, pasiunea din suflet. Modul aproape inept de a privi. Dorinţa sugrumată. Iluzia uneori, chemarea acum, de unicitate a valorii, pe o scală superlativă a intensităţii. Gura ta ca un giuvaier cărnos. Ochii dezlipiţi din cerul senin al verii pe care urmează să o petrecem împreună. Mâinile tale, din altă lume parcă, îmbrăţişând toate aşteptările mele. Până şi sânii ghiciţi ca două perle mari, insemnaţi de rubine pale, obraznice la frig, peste care degetele mele vor plânge trecând. Mai vreau să ştiu, când pasul tău mă doare, promisiunea gambei tale că îmi va sta pe umăr s-o sărut. Atât de mult mi-a plăcut! Dar peste noaptea grea şi vinovată, screen saver-ul şi chipul tău în faţă şi în minte, atât doar am, atât mi se cuvine, deocamdată! Nu ne plictisim de iubire, dar o spunem uşor când ea nu există. Ne pierdem timpul, un fel de gravă risipă şi slabă, incredibilă scuză că nu găsim minutele să vrem sau, pur şi simplu, să ne aducem aminte cât de uşor se lasă binele corupt aici. Te cred oricum, îmi pasă şi vreau dar mai ales, îmi place să trăiesc, mă hrănesc din asta beau cu sârg amarul de răbdare şi încă se mai cheamă vis!

Determinism

Chiverniseala aşteptărilor s-a inundat la baza firavă a copacului vieţii. Şi n-are unde să fugă timpul. Doar trebuie să treacă, oricât de mult mi s-ar părea că-nseamnă patru luni, de ieri, de azi! Se va sfârşi-ntr-un fel, fără-ndoială, la vară, vara asta. Îmi place să cred că voi şti! Dar ştiu că nimic nu mai poate fi bătut în cuie. Iubirea mea aia mare, cum arătam încă de la-nceput, a rămas cu picioarele în apă, peste un teren aproape mâlos. Şi te cred în stare să tai cu sete în carne vie. Nu mă tem!

Relaţia complicată

Cuvântul semeţ al plângerii crude se scurge între genele ude. Şi vreau să ştii că nu mai cred că mai contează dacă doare. A iubi pare să fie totuşi chiar împotriva instinctului de conservare. Draga mea, eşti, cum se zice-n tenis, la serviciu, sau, iată, eu ţi-am ridicat o minge la fileu şi, rogu-te, găseşte o soluţie convenabilă şi pentru tine, din tot întreg arsenalul pe care consider că de trei patru luni ţi-l pun la dispoziţie! Vezi titlul!

O linie dreaptă

M-am ascuns în cursul de apă. Am băut din răbdare şi timpul m-a penalizat conştiincios. Aceleaşi patru luni de acum, hăt, timp în urmă, parcă prima dată de când n-a mai fost bine. Şi aş fi vrut să vreau, mi-ar fi plăcut să ştiu, aş fi putut să cred, degeaba.

Chiar dacă

Şi mă gândesc sau doar aş vrea să discutăm de asta. Dacă citind ai înţeles, ar fi o uşurare. Nu vreau să cred că e concret sau că ai vrea să fie însă sunt eu şi nu-i defect şi-i inima albastră.

Domeniile fiinţei

Produc un ultim argument al crizelor transcedentale. Ascult cu patos timpul cert în prea bătrâna senectute a unei vechi cronologii despre credinţă şi virtute. Şi nimănui n-ajută drept să punem degetul pe rană dar este încă mai corect decât să nu o bagi în seamă. Mă încălzesc la focul mic al ultimelor ei cuvinte. Şi vreau să cred că merit eu şi nu doar că mă minte!

Ultima indiscreţie

Aş fi vrut să vrei să ştiu dar în vremea aceea nu ştiam că eşti iar dacă aş fi ştiut cumva atunci, scăpai apropape cert, acum, de mine! Tu însă chiar păstrezi secret şi parcă mai ales faţă de mine. Dar gura lumii slobodă iar eu nu fac urechea toacă prea ades. Aş face-o oare dacă aş avea vreun interes? Nu cred şi oricum, nu am!

Fără cuvinte

O stare de beatitudine, absolut inedită. Un val care mă poartă ca pe-un abis feeric. O ultimă revoltă a conştiinţei treze. Un suflu de speranţă alimentat prozaic de o spectaculoasă risipă între replici. Şi totuşi, prea puţine spre a stârni invidii. Un neam întreg de îngeri şi gaşca lor cu zâne. Nedrept dar o făptură parcă din altă lume, îmi spune când şi unde şi iar dispare gândul... M-am răvăşit în mine. Acum se vede bine. Nu vreau să rămână aşa şi trebuie, chiar dacă nu o să-mi placă vremea, să iau atitudine. Pentru că am câteva soluţii, pentru că îmi sunt mie însumi dator.