Aprope primăvară

Se mestecă mult între ele ispite. Doi fulgi mărunţi, trei secunde de soare şi asfaltul nelămurit al drumurilor noastre. Nu se înghit probabil şi durează un pic până când, plictisite de extenuarea maseterilor, se vor scuipa pe jos în voia întâmplării. De aici sau tocmai din această duplicitate a cauzei, se fofilează viermele suspiciunii. El se hrăneşte cu neliniştea ta şi bea tăria dorinţelor mele. Se târăşte adânc în fiinţă, pe urma timpului cândva însângerat. Iar mie, vagă speranţă, îmi mai rămâne sâmburele de credulitate al sentimentului curat de îndrăgostit.

Trebuie să ştii...

Poate e un dar. Sunt nelămurit numai dacă e unul necesar. Şi dacă totuşi este, sunt, pur şi simplu, curios dacă îmi foloseşte, cum pot şti eu cum se foloseşte. Primul argument se cramponează de scrisul acesta în sine. Presimt că nu îl vei vedea în următoarele 72 de ore. Asta ca să fiu optimist. Iar o reacţie, mă consider norocos dacă vei avea vreodată. În acelaşi context, dacă tu, în toată splendoarea firii tale, ai catadicsi să îmi împărtăşeşti setea de adevăr, replica mea ar fi aproape mucalită -ŢI-AM SPUS EU!? Dar nu te necăji pentru atât, cu atât mai mult cu cât eu însumi, într-o atare situaţie sunt încă bine cum nu ştiu dacă cineva ar reuşi să fie! Te iubesc Prinţesă! Vreau să ştii că mi s-a părut efectiv ... simpatică verificarea ta dacă sunt acasă! Pentru că tu chiar nu erai dar ... asta ştiam înainte să o spui!

FRAGMENTE NESPUSE

Fantastic dezmăţ al patimii din propria imaginaţie. Şi conştiinţa realităţii, într-un moment de cruntă negare. Sau ignorare, mai exact. Fără altă traductibilă justificare decât afrontul sensului caustic de orientare. Ca o reminescenţă, apendiculară clipă a speranţei aflată în dezordine. Iar ca să fiu răutăcios aici, până la capăt, degringolada, ştiu asta, este în mână cu vina mea întreagă şi exclusivă. Şi totuşi mai pretind a-mi plăcea, indiferent de consecinţe sau de comentarii!

Noaptea asta în care mi-e ciudă

Pentru că nu am fost în stare să înfrâng iarna, data trecută, mai înainte cred că nu am fost cu chef, iar astăzi, dumnezeu, drăguţul, se răzbună şi m-a lăsat să plec aproape către oriunde aş fi vrut, nu însă şi la ghindociţa mea. Şi sufăr crunt şi mă frământ şi-aproape-mi vine chiar să plâng. Am şi vorbit cu ea să-i spun că nu am fost în stare să o-ntâlnesc atât mult timp. Ea, puiul tatii, mic drăguţ, aproape s-a-nnecat în lacrimi dar a avut putere să îmi spună că nu e supărată! Să nu fii tristă draga mea, doar eu sunt vinovatul. Ea e copil şi e al meu şi îmi e drag cum nu se poate! Tu eşti femeia mea din cer, şi înger şi eşti zână! Ştiu sigur că din partea ta o vorbă spusă, bună, atât de mult ar însemna! Te rog, îmi eşti stăpână!

Principiul eligibil

La ultimul strigăt al clandestinităţii, iubirea mea plutea pe aripi albe. Acum sunt sigur că altă viaţă am şi pregatit de ea sunt încă dinainte de a mă naşte, prin voinţă, prin structură, fără cusur, fără păcat! Te iubesc!

Suflet îndrăgostit către înger departe

Se apropie ţărmul de val. Şi limba aprinsă a furtunii scuipă deja în zadar. Au inventat câteva stoluri de pescăruşi undeva pe aproape. Mirosul surd de stâncă verde îşi încordează muşchii către larg. Acum, nopţile se prăvălesc bete în spuma rece a necuprinsului învolburat şi ud. Doar astrele semeţe mai lasă câte puţin să se ghicească sub ele luciul de apă, pentru că altfel, sau atunci când e nor, ai putea crede iubire, că vorbesc între ele istorii! Povestea ta, povestea mea, povestea iernii acesteia; povestea noastră pare că ar vrea să fi început aici!

Balada sufletului meu

Pentru că dacă va fi să afli vreodată că am stat atât de târziu, va trebui să ştii şi de ce. Mi-am încărcat sufletul de tine. Ca un pirat lăsat să fure câtă sare vrea, din mare. Sau ca un vampir hrănit cu sângele din toate laboratoarele dezafectate ale lumii. Eşti Zâna mea, un înger vestindu-mi parcă o nouă naştere în viaţă. Te iubesc!

De ziua lor

Sunt, poate prea uşor, de cotropit de nostalgie. Glasul chiar îmi părea cald doar pentru că ştiam că tu l-ai auzit cel mai mult şi mai ales, încă de la început! Invidios, în sensul bun, dar sincer oricum! Nu suntem încă destul de ataşaţi de viaţă sau, pur şi simplu nu suficient de încercaţi, Slavă Domnului, dacă totuşi nu putem cântări la modul real tot ce înseamnă sau ceea ce avem! Sunt nedrept acum dar ştiu durerea de părinte şi, din păcate, nu voi putea ignora asta! La mulţi ani cu multă stimă, chiar dacă nu ştiu încă decât că sunt îndrăgostit de rod! Felicitări, sănătate şi fericire alături de cei dragi, bucurie pentru împliniri cât mai multe prin sine şi prin propriul viitor!

Şi iarna asta caută gâlceavă

S-au speriat de mine dar, probabil s-au speriat de ce-aş fi putut să mai spun! Pentru că încă nu spusesem decât o mică parte. Şi-ar fi putut, dacă ar fi avut răbdare să termin, ar fi putut, spuneam, să-mi dea dreptate şi ca şi când aceasta nu ar fi fost destul, aş fi putut să mă distrez pe seama a tot ce nu e chiar atât de bun pe cât sunt eu! Dar iarna, nici ea măcar, n-a reuşit sărmana să le stea-n drum şi au plecat mâncând pământul, un el şi-o ea, doi laşi ... şi-un gest lasciv de antipenitenţă. Chiar dacă gestul avea, aproape, suflet şi nu era lipit decât în teorie de el iar prin rudenie cu ea.

Zori de iarnă

Timpul evlavios ispiteşte unda beatitudinii esenţei substanţei creştine. Învăţ nămeţii gerului, eternitatea rubensiană inventată ca aplatizare mâinilor educate altfel. Emanciparea şoaptelor timpului incumbă vieţii irevocabile. Sunt un lacheu teribilist, răzbunat, ăsta ieri, tenebre. Acum iscodesc elementul vârfulului erudit aspiraţiei.

Niciodata nu am coborât din mers

Lui i-a spus că n-a fost hai hui şi omul, mai greu, mai uşor, a inţeles. Dar era prea târziu. Mie imi cere să sper că nu ... dar aici ceva pare in neregulă, pentru că semnătura promisiunii este de forma ss indescifrabil. NU, dragă fătucă, nu pot fi la concurenţă. Diferenţa între asta şi ce îmi spui tu este că, ei bine, nu am cinci ani, nu îmi iau nici o jucărie şi nu plec, doar renunţ. Îmi aduc aminte că te tot rugasem să te uiţi pe câte ceva şi nu aveai timp nici să vezi dar să mai şi catadicseşti să răspunzi. Acum, brusc, ataci gândurile mele personale, blogg-ul meu! Eu am alte priorităţi decât să mă lamentez că o, într-adevăr, foarte frumoasă elevă de liceu, mă consideră imatur! Cu tot respectul pentru drepturile tale, îţi transmit că nu am de gând să modific în trecut ci doar pentru viitor, dacă asta spune ceva şi căpşorului vostru, Prinţesă!

Pasiunea de a scrie

Imboldul unui bărbat inteligent transpare automat. Mâine e astăzi! Din raţiunea asumată găseşte actual demersul emerit, timpul irosit nu există. Şi trece empatic fără amprentă numismatică, ia acum. Elementul şifonat, trecutul, irigă vadul intrinsec, seacă ultima licoare, mai erudită, unsă din eterul virgin, incandescent, adusă ţintit, ... ă, e şipotul tăcerii inventate, toaca orgoliului tâmp!

Lupta interioară

Din limburile de lumină către soare, prin viaţa mea doar pagini trecătoare, până mai ieri, până la tine, frumoasa mea din visul meu de bine. Şi cred că merg spre, încă nepătrunse, tărâmuri ostoite de dorinţă. Acest destin de rea credinţă m-aduce în genunchi, cu suferinţă plăti-voi, înainte deci, nu doar a patimii pedeapsă ci, mai ales o cale prea de mult aleasă spre-a nu o şti cumva pe dinafară, spre-a nu o fi-nvăţat, ... a câta oară? Au fost idei din mostre ancestrale, amprente ale inimii pe lauri dar n-am ştiut, iubita mea, petale să nu mai rup din flori de câmp, banale. Da, câmpul e frumos oricum, oricât de mult şi, până unde, spun, pădurea mai sălbatică îmi pare, cu muşchi vampiri, de-o umezeală rece, pe scoarţa veche a copacului veşnic.