Plug de plâng de of

Aho, aho, a fost o dată,                                                                                   

Când credeam că am o fată, 
Fata tatii, mama ei
În cap doar cu zurgălăi!
mânaţi măi! hăi, hăi!
C-aş mai fi şi acum tată
Însă măsa-i prea înceată
Şi cu mintea şi cu trupul 
De-am ajuns să-mi vărs năduful
Într-un vers de plug uşor
Într-al fetii mele dor.
mânaţi măi! hăi, hăi!
Când era băiatul viu
Mama lui lua sicriu
Parc-au vrut să-l ducă-n groapă
Şi de-acolo să se-ntoarcă
Una fostă, alta soacră,
'Tu-i ghirjania în neam
Că n-am zis mai cu alean
De pe-atunci, mai pân-acum
C-ar fi stat cu mâna-n drum,
Drumul fie-le de oase
Pentru cât au stricat case,
Până hoaşca-n cap de pod
S-a proptit, s-a făcut zob
Gonită de nume jder
Dintr-un an cu bun reper.
Şi-a murit c-a vrut să moară
Dar sămânţa rea nu piere
Şi-n minciună, şintr-o doară
Şi-a umplut fiica de fiere!
mânaţi măi! hăi, hăi!

                 Las că vine timpu-n an

Să  înghit-un bolovan

Ca să îi atârne-n gât

Şi-am să-i scriu eu pe mormânt

Şi-am să-i joc pe loc de veci

Dar îi duc pământ de flori,

Omule, când ai să treci

Să te minunezi câţi viermi 

Pot să iasă din pământ

C-am fost ţinut de cuvânt.

Însă asta nu se vede

Că-i mereu tulpina verde

Rodia când hrean se crede

Şi bobocii când îi face

De par cactuşi plini cu ace.

mânaţi măi, hăi, hăi!

Fie vreasc, fie tulpină,

A văzut cândva lumină

Şi-a fost în a mea grădină

Chiar sămânţă de venin

De-a cules de la vecin!

N-a văzut înc-a lor trunchi

Tată, frate, văr sau unchi

Cum se caţără un jder

Minte brici, gheare de fier

Dinţi în jugulara lor de javre

Cât să simtă că-s pe moarte!

Mânaţi măi! Hăi, hăi!

Revelaţie

Mă amăgeam că nu contează, poate. Apoi am încercat să vreau să înţeleg. Şi, în cele din urmă, mult mai târziu totuşi, am găsit sentimentul acceptării. Sunt indezirabil. Nu sinelui, nu mie însumi şi, probabil, nu în general. Dar ei! Fără să se identifice, fără nevoia de a se cuantifica vreun motiv, aici cântăresc doar consecinţe. Ca o problemă de algebră sau strategie la masa de şah. Şi m-am trezit în creierii nopţii. Aproape degeaba. Recunosc însă simptomele acestei stări. S-a întâmplat să vizualizez asemănarea. Şi n-am cuvinte potrivite să descriu. Nu pentru această formă de cod. E, pur şi nu tocmai simplu, aşa cum simte fiecare. Un aspect mărunt m-a făcut să mă intâmplu pe un tărâm unde acum nu vreau să fi fost. Se evaporă-ncet splendoarea auto-plenitudinii. Comunicare surprinsă, ea însăşi, de vagul argument al explicitării. Pentru că nu corespund. E foarte limpede. Nimic altceva nu trebuie şi nu poate să mai aibă vreo relevanţă. Adică ea vrea altceva şi tot astfel şi eu. Dar sunt mult mai puţin pretenţios. Ar fi fost greu să apreciez în acest mod, dacă nu reuşeam să definesc triger-ul. O.K. mi-am spus, ceva există. Fizic am perceput repede totul din amintire. Am renunţat la acest puţin şi nu a mai mers. O istorie întreagă clădită pe un model în miezul căruia se află refuzul de achiesare la propria cronologie. Tot în acelaşi fel, eu am devenit antimodelul pentru ea. Acum, probabil, voi reuşi să renunţ. Iar asta nu va fi doar o imitaţie. Dar încă nu cred! Pentru că, în primul rând nu există, nu în posesia mea, altceva decât gândul de ea. Şi deci nu pot respinge ceea ce nu mă atinge. Iar ca să renunţ la gând, ar însemna să nu fiu eu, să pierd răbdarea, să nu mai fiu perseverent şi până la urmă, să nu fiu eu!

Vreau să aibă sărbători fericite!

Semnul întrebării ca o virgulă. O decriptare siderată a inhibiţiei din vara asta trimite sinelui feed-back-ul realităţii. Sunt nostalgic amintirilor încă destul de recente. Mi-e sete şi nu mai vreau să îmi cresc prea mult concentraţia de cofeină. Dar, probabil în acelaşi context, ar trebui să mă las de fumat şi, nu prea îmi doresc. Mai exact, nu am găsit o motivaţie satisfăcătoare!