Crăciun fericit!

Şi miezul nopţii gol acoperă tăcerea, el însuşi niciodată prea sărat pentru gustul meu îndrăgostit de plajă şi de mare. Miroase a iarnă. Fă DOAMNE să treacă în fugă această risipă! Frivolă nălucă a beţiei din mine. Căci nu voi înţelege, probabil niciodată, de ce e dat, de ce-a fost dat să placă, să fugă, sau nici măcar să nu răspundă.

Răsar ca să piară, seminţe

Atât frumos se-aşterne peste tot. Şi gândul şi fapta şi cuvântul. Dar ard copaci străfulgeraţi în drum şi mintea se opreşte şi nu e lucru bun. Adică încă e rău să-mi fie dor de ce-am ştiut de când aproape m-am născut? Dar nu răspund aici fiindcă pur şi simplu ea deja îşi refuză aceasta!

Aniversarea ta!

LA MULTI ANI!

SERBAREA ANOTIMPULUI

Din aerul de bine se trag până aici şi zvonuri de credinţă şi margini despre dor. Te rog frumos, iubire, să vrei să uiţi tot răul de care-am fost în stare şi voi şti astfel sigur că pot să fiu iertat.

Puţini cunosc

Marele sentiment nu trebuie să fie o povară. Dacă devine greu, e pur şi simplu altceva. Total diferit. Deşi se face des confuzia aceasta, e poate doar pentru că toţi ne dorim la un momentdat să cunoaştem originalul. Eram copil şi am visat, chiar înainte de a mă trezi, dimineaţa, că îmi alunecă piciorul de pe o treaptă de scară. Se întâmpla să recunosc peisajul. Era unde am crescut. Urcam în podul casei bunicilor. Târziu, citind ceva de psihologie, o antologie de autor, cu un capitol întreg despre vise, am înţeles. Mai exact am interpretat, am dat un sens. Karl Gustav Young spunea că în vis apare ceea ce subconştientul tău îţi dă de făcut. Trebuia să calc alături? Am încercat să nu mai urmăresc plin de frenezie, ca până atunci, să fiu drept şi corect. A dispărut visul care se repetase periodic până ajunsesem să resimt alunecarea de pe treaptă printr-o durere musculară în gambă. Dar acum mi se reproşează, iar, că sunt persistent în a demonstra că am dreptate. Ceea ce nu mi-a spus însă, nimeni încă, este că eu îmi recunosc greşeala. Nu sunt motivat să obosesc atunci când am argumente. Iar faptul că permanent am idei, soluţii şi, zic eu, reuşesc să mă adaptez, nici pe departe nu înseamnă că sunt generator de instabilitate. Cred cu putere în sursa mea de potenţial şi pun în practică prin filtrul sufletului, proiectele utile mie. Dar e mult deja aici şi scopul scrisului acesta era un pic altul. Îmi iubesc viaţa şi voi supravieţui încercărilor ei. Preţul? Unul infim pe lângă marea recompensă dată de satisfacţia sentimentului de învingător!

Serviciul de penitenţă

Sunt agresat în spirit. Nu e drept, dar nu va rămâne aşa. Îi pasă de copilul ei? Asta se va proba! Minciuna se cere pedepsită! Nu există autoritatea competentă? Ei bine, iată o problemă demnă de a fi ignorată! Zece ani? Douăzeci? E mult. Dar eu chiar ştiu să iubesc, să urăsc, să îmi plătesc poliţele. Sunt pătimaş şi ţin minte, din păcate poate, pentru alţii. Doamne ajută!

LA MULŢI ANI!

Matinal dedicat

Ca un vârtej de vreme bună, în sudul aşteptării prin speranţă, lumina dimineţii poartă tot suflul meu de gând răzleţ şi patimă trufaşă. M-am dedicat, de când eram copil, iubirii de iubire şi tot copil, mai mare, sunt şi mă dedic aceloraşi principii. Iar dacă sufletul meu cere, îi dau şi, Doamne fereşte pe cel ce îi ia fiindcă ţin minte.

Sâmbăta promisiunii eşuate

Se limpezeşte oglinda cursului vieţii cu mai puţină patimă decât până acum. Nici teama celorlalţi nu mai agită în mine spiritul, ca până mai ieri. E bine şi fără temei se sparg răbufniri la malul gândului bun dar inima cere şi pacea se lasă.

Viaţa aşa cum e ea

Dincolo de tot dorul şi of-ul iluziei dorului tern, departe oarecum şi veşnic aparent de nevoia de multă răbdare, vârsta timpului sau timpurile vârstei acesteia. Ca o consolare riguros superficializată prin stringenta nevoie de adaptare. Acum prin vise şi cine ştie cât de curând, prin amintiri sau amintirea lor, trec zilele verii, trece ispita prezentului pentru ca locul să îi fie luat de cea viitoare.

Un an. La mulţi ani!

Îmi vin tot felul de isprăvi în cap. Că nu am scris de bine, poate niciodată. Că sunt sărac şi nu îmi pasă, cât asta încă nu se vede sau poate nu contează. Că am iubit cam tot ce am făcut, făcând cam tot ce mi-a plăcut vreodată. Sunt supărat sau trist că ea e mai departe azi ca ieri. Chiar dacă sper că mâine nu va fi la fel. Sunt fericit că iar cresc animale. Că am lângă sufletul meu consolare. Şi am ţigări, sunt motivat să dorm dar nu mai e pornirea. Şi puţin pe gânduri pentru că eu trebuie măcar să formulez o perspectivă, de data asta uşor altfel faţă de ieri. Dar pe ansamblu, un an bun, mai ales prin aceea că a fost plin!

Binele posibil

Au adormit la locul lor suspine. Se caută un gând de prea mărire. Şi timpul amorţit de linişte, se schimbă. Pe toţi ne vrea credinţa în visare. Un neam frumos, o inimă prea mare, un singur adevăr de pe la preoţi. Suntem datori şi datoria creşte cu fiece secundă de risipă.

Nimic, niciodată nu va fi mai frumos!

Eram încă un copil chiar dacă ridicam deja pretenţii de îndrăgostit. Dar nici măcar nu era pentru prima dată. Ea nu era nici blondă pe atunci, nici ochii ei nu erau nici verzi, nici albaştri. Ţin minte că am tras nişte sfori ca să o pot întâlni. Am dansat împreună, cu spectatori, în aplauze. Gestul m-a cotropit şi a fost, ani de zile după aceea, ca o cvasi-stăpânire, o subjugare interioară. Apoi am realizat că nu îmi mai putea determina vreo motivaţie de acest fel, nici o vedetă, oricât de mare sau de mică ar fi ea. A intervenit însă altceva, poate gravul meu egoism şi de fiecare dată am făcut din fata iubită o personalitate care avea să îmi marcheze fiecare emoţie a istoriei mele. Până de curând, când, încercând aproape stângaci, cronologia, pentru o secvenţă m-am încurcat. Atunci am realizat că defapt nu are sens, că nu contează decât finalitatea, iar parcursul în sine reprezintă de fapt un şir, o succesiune în desfăşurare, de clipe consumate toate pentru un acelaşi scop dar în acelaşi timp, fiecare reprezentând scopul în sine, al întregii desfăşurări anterioare. Iar ceea ce contează la timpul prezent este ultima secvenţă aflată în desfăşurare, permanent alta, mereu în desfăşurare!

Sentinţa luminii

Capătul amăgirii s-a oglindit frivol în spatele realităţii mele. Sunt despuiat de vremuri şi de scop. Iar acesta din urmă e unul bolnav. Singura măsură, totuşi, de care sunt în stare, e la marginea oripilată de vârstă, a curajului tern de a desface în fascicule miniatura dorinţei de mine. Mi-e greu să cred dar sigur aş accepta imediat, un dezastru asupra a tot ce îmi e dat să-mi fie împotrivă. Iubesc colosul şi mă fascinează frumosul. Impresionat până la lacrimi de expresie. Dar până la urmă considerat o brută fiindcă pur şi simplu vreau să ştiu motivul părăsirii, pentru că devin agasant doar dorindu-mi să aflu. Dar greşeala e înainte de toate acestea, în implicare. Iată o stare de fapt despre care ştiu dar nu îmi propun neapărat să o schimb. Poate şi pentru că e teama de a nu fi în stare.

Suflet trândav

Selecţia naturală sau bunul plac al lui Dumnezeu, ne scuteşte uneori de inutilitatea discuţiilor sterile. Iertat fie aici conceptul uşor pleonastic al expresiei! Ideea era că există totuşi diferite contexte în care omul însuşi, fiinţa în sine se mărgineşte la a se feri de acest gen de protecţie, de multe ori fără a fi măcar capabilizată de a înţelege ceea ce urmează ca efect imediat al defensivei, până la urmă fără cauză. Ne e teamă de ceea ce nu ştim nici măcar că e bine. Alegem să purtăm stigmatul toleranţei necondiţionate, de dragul întâmplării previzibile. E o comoditate prin care ridicăm nivelul de artificial sau robotică, la rang de înţelepciune sau, poate nu chiar, mai corect, la rang de inteligenţă. Diferenţa ar fi în conştientizarea memoriei, a experienţei. Dar ne-am învăţat aşa. Adică eu mă limitez la a face substituţia între ceea ce e dat să se întâmple prin efectul a tot ceea ce poate fi. O lipsă crasă, interioară, de perseverenţă creativă şi un aplomb greşit în evoluţia personală. Aceeaşi eroare nedetectabilă decât subit prin efect. Dar poate uneori doar astfel se împlineşte dorinţa de superioritate a fiecăruia. Probabil că adesea suntem mai buni, nu atât pentru celălalt cât pentru a ne ridica singuri această statuie a propriului sistem de valori.

Zvonul sau zumzetul de-afară

Şi dacă nu ar mai fi fost nimic de spus, de unde ştiu că la-nceput te-ai bucurat sau că doar atunci ai arătat! Dar am greşit şi cred că neştiind prea bine cum şi unde, aş mai putea să mă repet şi tot mi s-ar părea că nu mai am nimic de învăţat. Ard iar la un foc inofensiv, de paie. Şi n-am decât să stau să strâng buşteni adevăraţi, de fag să ţină, de brad să se audă, iar apoi să sper că va mai fi rămas o scânteie şi din ea să pot să aprind vâlvătaie peste tot şi peste toate câte sunt legate de a mea singurătate. Mi-e dor să simt cum arde ca o carte, prea veche, cu file blestermate, ideea departe de mine, de-a fi eu prin sine şi nu prin pereche. S-a forţat aici iluzia că-mi place dar dincolo de asta, vreau!

Dansul Sânzienelor

E nor împrejur. Sau e seară. Încet mă refac şi sunt bine. Atât de frumos şi mult mi-a plăcut şi-aş face-o din nou. Visul frumos s-a consumat dar până şi el a crescut astăzi fiind mai matur, pentru mine. Mi-e dor de povestea în care-am crezut şi mi-e drag să văd cum ea se repetă. Lipseşte un singur ceva insolvent dar ştiu că mai am un drept să încerc. Şi încă şi pe acela de a nu fi fost singur, dar mai ales de a nu mai fi singur. Iar talentul mişcării, erijat în cauză nobilă, sălăşluieşte cu demnitate în sângele-n clocot, în vârsta şi-n scopul existenţei fugare şi aparentă.

Numărul de aur

Pe treptele iscoadei s-a oprit curiozitatea. Dar nu am reuşit încă să am un capăt de acuzare pentru nerăbdare. Iar dacă de această dată, ideea iubirii pare a fi un război rece, atunci va trebui să câştig nişte timp în vederea mobilizării. Pentru că pur şi simplu nu e suficient să fiu motivat. Nu există, din păcate, o formulare! Dar toate astea presupun comunicare! Sunt nedrept poate, pretinzând că mi se refuză. În fapt totul ca definiţie, sau mai exact ca noţiune, implică faptul că în rest nimic altceva nu poate exista. Şi este un pic altceva!

Vestea bună

Anotimpul florilor nu pare să se lase dus. Sunt vremurile de-acum ca pentru sufletul meu. Se descifrează amurgul dintre vise cu îngeri. E ca atunci când nu aveam un termen de comparaţie. Ca un sindrom de beatitudine şi plăcere. Diferenţa ar fi că am crescut între timp şi măcar pretind conştient sau, mai exact, în cunoştinţă de cauză, că ştiu sau că am învăţat ce vreau. Iar dacă mai pare încă şi acum că nu mi-am dat drumul la zbor e pentru că sunt circumspect la aproape tot ce gravitează. Sunt un ghem de dorinţe şi nu vreau, când îl desfac să se încurce iar. Dar firul pare să ştie singur a se matura deşi e atât de subţire, de fin şi de elegant. Voi ţese uşor din el, la început o veste de gală, apoi perechea de mănuşi pe care n-am purtat-o niciodată şi pelerina apoi cu tot ce poate ea cuprinde!

Dimineţile războiului din mine

Se marginalizează visul. Se iroseşte scopul ispitei. Doar mă trezesc de fiecare dată mai bine. Ca un sediment petrolifer, somnul negru şi unsuros mă susţine din urmă. Greşeala timpului când dorm, îmi pare disipată de zorii de ziuă abia intuiţi a se miji. Vorbeam de faptul că nu ţin minte. Şi mă trezesc parcă puţin păgubit de ceea ce ar fi putut să se întâmple şi pur şi simplu nu a putut fi dat ca atare pentru că mă odihneam. Aceasta ar fi singura mea justificare, singurul argument în favoarea temporizării întru ideea că nu a sosit încă vremea de rigoare şi de somn sumar. Sunt foarte tânăr, deşi deja nu mă mai consider neruşinat de tânăr, cum spuneau cândva nişte prieteni. Mă aplec asupra mea cu înţelegere aproape înţeleaptă. Şi mai am puterea de a nu recunoaşte că mi-ar fi murit lăudătorii. Sunt hăituit încă de idealuri măreţe şi sufletul meu se destramă la fiecare tentativă de a nu mai fi singur. Şi nu sunt!

VISUL FRUMOS

Ar fi prima dată când mi-e bine şi totuşi scriu. Dar nu e chiar adevărat pentru că abia dacă am reuşit să fiu curios. Nu ştiu nimic decât că vreau. Iar tot ceea ce s-vrut să ştiu e ca o amăgire. Dar sunt fericit! Şi nu e acum sau aici întâia oară când recunosc faptul că îmi trebuie atât de puţin ca să jubilez în jurul propriei senzaţii de bine! Vreau să iubesc, vreau de aproape. Este aceasta expresia egoista a sinelui care nu poate să se abţină a se identifica irecuperabil parcă, de fiecare dată, cu ceea ce iubesc sau şi numai cu ce doar aş putea iubi.

Aceasta este viaţa noastră

Este ca vântul. Nu aş fi vrut să o spun vreodată. Oricât de mult aş vrea să nu văd, îmi atinge faţa. O simt cu nebunia ochilor închişi. Dar mă voi încăpăţâna să nu îi mai cer nimic. Nu pot dormi toată noaptea pentru că vreau ceva. A fi târziu, a fi cu tine, acum fără alte cuvinte! Şi de prea departe, ghitara. Niciodată nu am avut curaj să visez pe cineva ca tine! Să nu mai am cuvinte, să simt dezastrul care mă cuprinde doar pentru cineva ca tine. Nu mă iubeai pentru că te iubeam, mă iubeai pentru că mă iubeai. Nu aveai motiv dar mereu voiai să pleci. Pentru că nu am fost în stare să îţi dau un argument suficient de puternic spre a rămâne! Acum simt şi eu că ai avut dreptate şi lucrurile stau aşa cum tu spuneai dar încă nu pot să accept! Şi totuşi trăim într-o lume minunată, minunată!

Intuiţia aşteptării

Pe aripile grele de cenuşă stă scris cu litere înlăcrimate, vechi, iubire. Şi mă aplec spre zborul lumii ca să petrec din ochi o fericire despre care doar eu însumi nu mai cred că o să vină. Te voi găsi, frumoasă şi pierdută, te voi reda poporului, regină, dar n-am să pot să mi te iau aşa cum poate-ntâi aş fi putut. Sunt sensul şi definiţia a tot ceea ce mie însumi îmi lipseşte. Din haosul prezentului mă nasc din nou cu fiecare clipă de risipă şi îmi doresc mai mult mereu, dorinţa nefiind decât ispită. Dar altfel ştiu, chiar ştiu ce vreau şi, nesăbuit încă parcă, îmi place să vreau chiar dacă asta înseamnă, că dincolo de tot şi de teamă, mai bine să n-am ca să-mi placă ce vreau decât să nu ştiu ce aş vrea să mai am.

Discreţia vinovăţiei

Dacă aş fi ştiut de la început că singurătatea, aşa cum o vedeam eu până acum, urâtă şi grea, poate căpăta o atât de prea fericită variantă muncită şi superioară, nu aş fi râs de propriul meu rău, sau măcar nu aş mai fi făcut-o cu toată gura, în văzul duşmanilor, ci pur şi simplu ar fi trebuit să îmi iau măsuri, să îmi asum riscul eşecului a ceea ce credeam că ştiu şi nici pământul să nu mai ştie ce puneam la cale! Dar pentru că a fost să fie să se întâmple aşa, acum voi suporta consecinţele, sper să trec repede peste asta şi mai trag nădejde că mi-a fost o bună învăţătură de minte şi mă rog să nu mi se mai întâmple, pentru că poate să depindă numai de mine!

Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril

Să nu-mi răspunzi dacă nu eşti în stare! Nici dacă numai crezi că eşti în stare. Nu mă voi învăţa cu asta, probabil niciodată. Dar poţi măcar aprecia că-ncerc. Şi nu te cred. Însă doar eu am o problemă. Să nu te superi iar, să nu mă cerţi, te rog! Iar dacă ar fi loc şi timp aici să elucubrez, ai şti că vreau să te întorci la mine. Te voi primi cum aş primi copilăria, ca şi cum nimic altceva nu ar fi fost între timp. Atât de anost până şi mie însumi, cel mai puţin pretenţios cu mine, îmi sună totul. De-a dreptul ... nu-mi vine termenul ... sinonim cu bullshit cum zicea şefa, sforăitor, dar nu ... mda, surogat. Când eram mai tânăr, mi se reproşase la un moment dat că de dorul boilor, ling plugul. Acum e mai rău. Şi pentru ce? Te iubesc! Singurul ceva care îmi vine în minte. Dacă nu ar fi aşa, cred că aş putea să te uit pur şi simplu. Dar nu mă ignori ci mă respingi şi asta e altceva. Un fel de şicană... doar.

Alertă SEPIA

Decimat de vara impotenţei violet, poporul schiaună într-o implacabilă atitudine dârz-umilă. Postura cazonă a structurii voliţionale defineşte tot ce nu pot încă scrie. Apoi depărtarea de ea şi tot ce decurge de aici, se amestecă în dansul fantasmagoric al imaginarei suferinţe în libertate. Mă prăbuşesc pe braţe cu fruntea transpirată de dorinţă şi crispare.

Demonizarea îngerilor

Mintea chinuie timpul. Sau invers. Bicisnic, liderul ordinii în universul meu, striveşte între degete geamătul prelung al perspectivei. Mi-e totuna dacă muşc eu sau muşcă norocul din ce a fost până acum. Dar mă doare să văd mai slab astăzi decât ieri. Şi nu e migrenă dar e grea ca o incizie pe talpă. Până la urmă va trebui să calc pe ea. Poate însă, până atunci se va fi vindecat. Un fel de alba-neagra cu destinul. Chiar dacă mi-a plăcut atât de mult şi, nu am puterea încă să regret, sunt pur şi simplu revoltat acum. Sfidarea loialităţii prin ignoranţă mă aduce în poziţia trădătorului prin intenţie. Iar intenţia se canalizează în conceptul perfid al căderii. Ca şi cum aşa ar putea fi mai bine!

Noţiunea sistemului de valori

Pertinenţa pretenţiilor dogmatice ale distinşilor autori de autoritate şi coordonare, dornici şi în acelaşi timp, ei înşişi intrigaţi de condiţia precară a celor cărora ar trebui să se adreseze cu condescendenţa dată de amintirea propriilor origini, de multe ori mai apropiate decât stipulează interviul, avizi de auditoriu la alocuţiuni frenetic presdigitate, transpiră de cras iresponsabil şi inocenţă nebănuită.

Pietrele din sine

Drumul se poartă creştin peste firea lucrurilor. Aplecat cu vioiciunea istoriei semeţe a imperiilor grave, peste delictul interior, cursul evenimentelor a tapetat în fiinţă, în propria fiinţă, lumina de stâncă, stânca de cremene a gândului meu.

Mesaj cazon

Am găsit în zgomot, puterea din mine. Nici vântul nu m-a definit vreodată mai bine. Pentru că mie însumi încă îmi sunt un străin. Şi ninge caractere obscene peste ceea ce nu mai vreau să descopăr. S-a remis pestilenţial cu roz şi gri şi negru trecutul pe ruina credinţei că mai pot.

TRISTA ANIVERSARE

Te urmăreşte pe unde fugi de mine, gândul meu, pasiunnea, dorinţa încă! Ai împlinit o lună, dar deja ştii aceasta, aniversezi tu astfel o fugă care doare. Te-aş săruta pe mână, pe plete şi pe faţă! Pentru că te mai iubesc Prinţesă cum te iubeam poate prea de la început. Fii sănătoasă, fericită şi fii, te rog, atât de bună să nu te superi, să nu mai fii supărată pe mine!

Izvorul cu apa pentru Zâne

Ce melodie caldă. Şi ce gust dulce are! Şi ce culoare albă! Mi-e dor de-un vârf de munte să fiu doar eu cu mine sub cerul împăcat. Iar noaptea când se-abate, de-ar fi de Sânziene, să guste ca să rabde când eu m-am îmbătat, dintr-o uitare crudă ce nu vrea să se-arate. Să fiu adus la masa deşertului iubirii! Şi vină turturele să-mi gângurească ele cât de mult dragă poate doar ea încă să-mi fie. Ucis de clipa veche, irepetabila clipă, irepetabilul somn cade-n ispită! Atunci vei vrea să vii la mine, iar eu foarte senin voi vrea să-ţi spun o vorbă... Şi vorba se va pierde, stingheră... de risipă! Fiindcă iubesc la tine pădurea al cărei cerb mă simt. Eşti însăşi tu, uitarea şi-n fiecare seară, cu ochii plini de dor, aş vrea să sorb din tine, dar ca un pui de cuc, nu pot să-nghit din stele decât cât va permite timpul şi jalea să nu mă duc...

ANIVERSARE

La mulţi ani! Să trăim, să fim sănătoşi, te iubesc!

Puterea distructivă a ignoranţei

Pădure fără uscături nu s-a mai pomenit încă. Eu însă simt că tocmai se vor popula ţinuturi întregi ale deşertului vieţii, cu mulţi copaci puieţi, toţi dedicaţi nevrednic arşiţei de-afară. Aceasta este pur şi revoltător de simplu, risipă!

Împlinirea de-a nu fi pierdut

Noaptea, ca un multiplu de inabordare, sfidează periferia structurii din om. E viciul făpturii, acesta încă neinventat de mine. Se repetă caustic pierderea vremii până la ziuă. Şi gândul de tine, tu cea mai deşteaptă făptură... Şi freamăt şi chiui şi inima tare îmi bate şi iar o stare de nervi pentru că nu înţeleg de ce nu merit eu să ştiu de ce! Dar poate că vei fi găsit aici tot ce-aş fi vrut să mai discut cu tine şi poate pot cumva să te fac să găseşti de cuviinţă CĂ TREBUIE SĂ TE MAI ÎNTORCI ÎNCĂ O SINGURĂ DATĂ LA MINE!

Rupt

Eşti visul meu de-ndrăgostit, sunt somnul tău când minte. Şi minte el, nu te mint eu. Un joc doar, de cuvinte.

Moderaţia absentă

Suflul acestei pasiuni tânguie. Anotimpul gângureşte ceva despre toate. Migrenele ei, ale tale, se transmit ca o plagă pe lacrima secată, pe frunza tânără, pe elogiul iubirii. Pentru că te văd; tânără, frumoasă, înţeleaptă eşti acum. Iar eu spun despre tine şi încă voi mai spune. Dar mi-e teamă că tu, singură, nu vei şti niciodată; habar nu ai câtă suferinţă naşte iubirea de tine departe. Indiferent cine îţi este la un moment dat alături. Eu voi trăi acest episod de pierdere, dar cât de mult s-a risipit nu e vina mea. Şi hai să dăm Cezarului ce-i aparţine, tot n-o să-ţi poată lua apăsarea că somnul cuiva a devenit aţipire halucinantă. Mă vor opri cu o cămaşă care nu-mi va permite decât capul să-l mişc, prea mare poate, cu ochii piruietă. Mă voi considera erou al propriei obsesii iar tu vei râde şi prin gând, ca hrană îţi va trece, câtă dreptate ai avut, nebun când nu-ţi dam pace, să fugi, să scapi, să-mi ceri să uit... sau poate îţi va trece, ştiind că universul meu de glorie şi spaimă, ai fost şi vei rămâne tu, eu un cuvânt de scenă. Iar teatrul vieţii tale crunt, destinul să-l întoarcă, precum cometele izbind în astre, le perturbă din drumul lor oricât de lung fusese pân-acolo. Mă voi topi ca să îţi curg drept lavă la picioare şi nu vor fi zori sau amurg să nu simt cum te doare falsul uitării şi să plâng sprea-ţi da să bei când nimeni nu va şti că ai crezut ... şi nu ai nici o vină. Deşi mi-e martor timpul tot că o gândesc din suflet, să nu dea Domnul eu să pot, că nimeni n-o să poată să mă oprească să socot a-ţi da o grea pedeapsă. Sunt piedica libertăţii tale, sau de mântuială sunt. Te-aş ţine lângă mine oricât de mult aş şti că vrei să fugi; dar unde şi până când în sine. Tot ce-am pierdut, sau deturnat am fost ca să mai termin, mă-ncinge încă şi, te rog, întoarce-te la mine!

PÂNĂ LA EPUIZARE

Alerg buimac pe străzile stropite cu ploaia mea de suflet. Calc peste timpul irosit vremii. Mă doare gândul că te-am pierdut înainte de a şti despre tine. Şi ieri şi azi şi, mâine toată ziua, vinovat de a nu fi fost în stare să te ţin pentru mine, deplâng din soarta altuia, momentul prin care se va repeta o stare, iar tu nu vei putea să-ţi mai aduci aminte. Pentru că nu vei fi ştiut vreodată, habar nu ai, ce multă suferinţă naşte iubirea de tine departe. Mă leg la ochi cu amintirea clipei noastre şi pot s-o fac fiindcă tu, iubire, ai reuşit atât de mult s-o calci în picioare încât a devenit o cârpă. E singurul ceva rămas de la tine şi nu vei putea să-l pretinzi înapoi. Am inventat fantezia iscoadă, am torturat în mine căutarea şi am făcut uz de fals cu uitarea. Dar e mai rău şi, când am văzut că aşa o să fie, nu m-am putut gândi decât măcar să-ţi fie ţie bine. Îmi vin în minte versete din Crez: cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl a tot Ţiitorul, făcătorul cerului şi al pământului, tuturor celor văzute şi nevăzutelor... Ştiu că nu crezi aşa, păgân şi eu îmi mai aduc aminte doar când cerşesc ceva şi, spun o rugăciune! Pentru că te vreau înapoi Iubită! Aproape instantaneu realizez că s-ar putea să nu ne ajungă o mie de ani spre-a reclădi ce-ai sfărâmat într-o doară prin despărţirea noastră. Iar dacă n-am dreptate eu şi, n-ar fi fost mai bine, atunci mă-nchin în faţa ta şi ipocrit voi mai vedea ce pot să fac din mine, minţind că toată lumea rea mă caută prin sine şi nu-mi rămâne deci decât să-ncerc mereu a te uita. Vezi bine, rânduri care plâng, obsesia morbidă, te vor aici, dar până când... sau până unde ai să fugi frumoasa mea cu nume! De Sânziene am să plec pe urma ta de cretă şi inima o să mi-o-nnec cu sânge la chiuvetă. În mintea mea voi fi erou, în mintea ta voi fi vedetă pe undeva pe la nebuni, forţat de-o salopetă să mişc doar capul mare, greu, cu ochii-n piruetă!

Pescarii anotimpului

Opera strategică a misiunii omului pe pământ, scopul în sine, incumbă din esenţa înjurăturilor ca manifestare a frustrării individului în faţa propriei incapacităţi. Te caut, sugerez, economii în bancă. Iar porumbeii lasă-n zbor material de lucru; prin tablă picură un zvon că se mai vede încă, puţin măcar, ca prin vizor, o larmă despre viaţă. A cui sau cine sau de când şi până unde poate n-o să se ştie prea curând, dar lumea mai aşteaptă!

Deficit de comunicare

Socializarea, devenită nevoia fiziologică de bine, a fiinţei, se mărgineşte constant la egoismul impenetrant din credinţa fiecăruia că este mai bun şi merită mai mult. Excepţiile dizarmonice, afirmând că nu se pot iubi pe sine, apreciază constant că celălalt este lipsit de dreptul de a alege ceea ce vrea pentru că, nu-i aşa, şi-ar dori prea puţin. Iar dacă totuşi pasc în grup aceeaşi iarbă acră, îndrăgostiţii, când se duc tot singuri ca să doarmă, nutresc aceleaşi vagi idei, că lumea este bună! Dar somnul lor nu este somn şi mie mi se pare că tot ce mai visează ei, în trista lor damnare, e fără cuvinte, e fără substrat, e mâzga din templul de piatră, peste care-a secat vulcanul speranţei de-o noapte. Fie ea săptămână sau lună de nopţi, eu nu mă învăţ că a fost aventură. Iar dacă încă mai iubesc şi asta nu-i tortură, e pentru că vreau să vorbesc şi nu din ochi sau gură, m-am detaşat de ce-a fost greu dar am rămas făptură!

Ideea de cuplu

Sunt ca un străin într-o chivernisită plictiseală. Dar habitatul acesta nu mă prinde, nu mi se potriveşte. Dincolo de el sunt aşteptările mele. Pentru care, eu singur m-aş condamna dacă nu aş face nimic. Un partener sublim într-o relaţie care nu există. Un sâmbure de piersică fără urmă de pulpă de fruct, uscat dar pregătit să încolţească. Poate în această stare de cam prea mult timp. Un fagure inept al religiei născută cred din potrivnicia cu minciuna, sau cu dorinţa de comunicare. Mi-e teamă să vreau. Laşitate benignă. Suflet trândav într-o fiinţă credulă. Iar atât de sincer nu am fost niciodată. Plouă festiv peste rânduri de ceară. Gândul se cere singur afară.

Surplus de iubire

Sunt aripile care bat. E liniştea din prosternarea firii. M-am torturat cu gândul c-am să fac şi n-am făcut decât să tac în mine. Mă ling pe rănile deschise de visul greu, de visul de cenuşă. Sunt ultimul ateu al nemuririi şi primul credincios întru păcat. Am coborât pe scripeţi, piramide, menite să vorbească pentru mine. Iar ei au îngropat şi dragoste şi faimă şi uitare. M-au îngropat pe mine ca să tac. Tu unde eşti şi când ai fost de nu te-ating şi nu te văd şi nu te simt!? Nu mai e timp, nu risipi din cuvinte, doar fii aici şi fii cum ştiu, cu ... minte!

SEMNUL VIRTUŢII, SINGURĂTATEA

Din tot deşertul sufletului meu, ridic puterea de-a nu mă mai gândi la tine! Şi nu sunt vrednic să te mai rog ceva şi nu sunt eu. Vei fi citit deja aceste rânduri când iceberg-ul iluziei că simt cum mi te-apropii, îmi sfărâmă prora. Nisip, strigară mateloţii, înfrânţi în mintea lor de panica din valul, el însuşi un înfrânt al vântului sălbatic. Îmi ard braţele privirii, mă dor genunchii speranţei, îmi vâjâie capul şi-n mine clocoteşte dorinţa de tine. O nălucă, fugara mea fără curaj sau fără chef de luptă!

Este frumos cum vreau

SENSUL MEDIOCRU AL DĂRUIRII

Prin imaginaţia celui care mai sunt, se destrăbălează o suită ingenuă de scenarii pentru conjugarea la condiţional-obtativ trecut şi indicativ imperfect, a verbului existenţial. Dincolo însă de marginea aceasta uşor tăioasă a structurii melancolice, prezentul inept aparţine decadenţei, prin orice formă, mai mult sau mai puţin urbană, a filosofiei fiinţei. Nu mai ştiu dacă sau mai precis, când am citit undeva, dar cred că psihologia s-a născut din esenţa sintagmei despre care tocmai am făcut vorbire!

Iubirea vieţii

Fumul a crezut de la început despre sine că va fi permanent albastru. Ca o învăluire suavă dintr-o beţie aproape obraznică. Eu însumi m-am temut puţin de o atare obsesie. Apoi am îngenunchiat de probă parcă, zorii primăverii la mine în bucătărie. Şi mi-am luat imperii de vise prin lacrimi şi lupte şi sânge vărsat de tot ce a fost mai barbar în iluzii.

Liniştea din mine

Am fost pentru că sunt propria mea cazemată. Ca o virtute sau ca un sens greu de înţeles şi totuşi neverosimil de penetrabil. Războiul meu se poartă poate cam prea departe de propriul sine. Ştiu bine cât de mult am greşit când, de câte ori. am lăsat să se întâmple aşa. Totuşi e starea de bine din ceea ce pot scrie. Pentru că niciodată nu am reuşit să scriu dintr-o veritabilă plenitudine a sufletului meu. Am vrut. Dar nu m-am învrednicit. E ca şi cum aş crede că nimănui nu-i pasă decât când eşti gol. Fiecare pare atunci că vrea şi încearcă să te încarce cu propriul gol. Iar eu m-am complăcut, fără nici o scuză.

Te voi iubi mereu, fată în postura de muză pentru amor!

STARE DE FAPT

Sunt la stadiul de algă. Deşi fac uneori bine, singura formă perceptibilă de manifestare este fotosinteza. Şi nu mă pot rupe de soare, cu toată apa din întreg universul meu. Am ajuns într-un punct al plăcerii, oarecum critic. Mă doare şi ador asta. Pentru că această percepţie, violentă desigur, dincolo de a mă defini în mod cu totul eronat drept masochist, este ceva-ul care are legătură cu noi. Eu am iubit şi încă ştiu că aş face la fel, de fiecare dată. E o greşeală perfect asumată. Singura condiţie necesară şi suficientă de acum este să fie mereu tot ea. Aceasta nu e resemnare fiindcă îmi doresc să se întâmple ceva, promit în sensul împlinirii, iar dacă ar fi o afacere pecuniară, aceasta ar fi o investiţie. Iubesc iubirea de ea. Este cea mai deşteaptă alegere...

Când seara...

Când, seara, copacii se plâng de liniştea veştii că doare... Mă tem că te pierd. Te întoarce la mine aşa cum ai fost, probabil, nicodată. Cred că tu nu ai existat, oricât de mult am vrut să sper că nu-i adevărat. Năluca! Simt că dispare în mine, ceva ce aveam de la tine, cu atât mai mult cu cât mă-ndrăgostesc mai des. Acesta e sensul.

Memento

Sufletul meu se destramă ca iluzia nopţii în taină. Mi-e frică de tine povară a regretului crud că o iarnă întreagă te-am băut dintr-o cană de tablă, încălzită în grabă la focul mocnit al disperării de-a nu fi singur. Mare greşeală! Amurgul e tandru, dar zorile mute fac viaţa s-asculte de omul cu minte. Servus fierbinte, fecioară din scripte! S-arunce cu stânca, primul din noi care aude că celălalt minte. Adio morminte de sfinţi în cuvinte. Sunt liber să vreau şi, nu mi-e totuna dacă aleg vara furtuna sau toamna cultura. Fii tu însăţi şi nu îmi răspunde nici de această unică dată, când poate cineva se aşteaptă să fii deja moartă. Nu da la moară apă, nu încerca să pari mai deşteaptă, pentru cei care doar asta aşteaptă, cu neamul tău să te vadă în groapă.

Timp memorabil

Se clatină iarna deşi e încă devreme. Sunt vieţile puse în faţa ispitei primăvăratice-aproape. Mi-e inima plină de tot ce îmi place. Iar visul frumos de până mai ieri, e astăzi aievea. Auguri tristeţe, supărare, reproşuri. Adio păcat al dorinţelor grele. Fii bine venită fericire în mine, sunt eu, vinovatul care te-a pângărit în lipsă. Am greşit când credeam că nu am nevoie de nimic altceva din ce nu pot face. În prezent se oferă către mine o astfel de viaţă, trăiesc din nimicuri şi sper că se face un fel de dreptate, adică sunt lucruri făcute de alţii şi sinele profită în mine fără efort, fără credit, fără a face, aşa cum spuneam, mai nimic, doar mă bucur!

După o bătălie dorită... ce dulce e victoria

Sunt creanga mânată de vântul uscat. Nici gerul nu doare, nici timpul nu curge. Mi-a fost atât de bine, până la sânge! Şi nu mi-e totuna că e ieri sau e azi sau e mâine! Te iubesc fericire şi cu ochii închişi şi cu inima frântă, te iubesc prea aparte, te iubesc aşa cum aş iubi o sfântă.

Pastel de iarnă

Se prinde dimineaţa de colţul de ceaţă răvăşit mult devreme, spre parc. Respiră sau pufăie, nu prea ştiu încă, din căldura onestă a străzii, liberul arbitru al acestui anotimp. Puţină zăpadă stă marcă în ogradă, la mine, la tine, la ai tăi, la ai mei, că totuşi e iarnă.

Anul în care m-am imaginat

Chef şi voie bună. Ca o recompensă. Poate ca o iluzie a condiţiei de mai bine. Mi-e greu să cred că nu va fi mai bine. Deci încă am rămas acelaşi incurabil optimist. La mulţi ani 2011!