Vreau şi eu

Sunt lângă mine pentru că eu am vrut să fie. Mi-era pur şi simplu dor să fie aşa. Am învăţat bine să ştiu ce vreau. Acum ştiu foarte sigur că, pentru a realiza ceva trebuie în primul rând să îţi doreşti. Restul e doar lupta vieţii. Nici basmele dar nici sintagma de fiecare zi a realităţii nu se pot compara cu acest gen de trăire: să am ce mi-am dorit, să fiu răsplătit pentru ce am făcut din visele mele, prin chiar ele însele. Dragostea e o pacoste dacă nu e împărtăşită iar până nu am aflat ce înseamnă asta, trăiam stingher şi chiar îmi aduc aminte că, deşi mereu îndrăgostit, nu reuşeam să ating nimic din ce doream. Mie însumi nu am avut puterea a-mi recunoaşte dar sunt consolat că oricum nu mi-ar fi fost de nici un folos. Sunt fericit!

La stup

Toată ziulica, soare! Şi mai nervoşi, ghindocul poate obosit că ieri nu a dormit de ziuă, aproape am fi crezut că ne-am grăbit a ne întoarce, dacă nu ar fi fost deja ora 16. Ne iubim frumos, poate ar trebui a spune încă, dar chiar e linişte şi căldură şi bine între noi. Vom face dulce, jumătate de an împreună, cum nu a mai fost, de paşnic, de mult, de cuminte dar mai ales cu minte.

Cred că îi stă în fire, aşa a vrut natura să o lase, harnică, foarte frumoasă, devotată.

O IUBESC PARCĂ PENTRU TOTDEAUNA!

Plimbare prin parc

Bunul meu prieten Popescu, îl numeşte deja Parcul Vieţii. Dar nici nu a apucat să îl vadă. Şi sora mamei, la un moment dat mă întreba dacă m-am mutat în parc, pentru că de câte ori vorbeam la telefon, eram în parc, veneam sau mergeam către parc. Vara ne prindea şi miezul nopţii plimbându-ne. Acum e puţin cam rece şi ghindocul nu e încă adaptat dar tot am petrecut la amiază vreo patru ore şi seara din nou aproape două dând ocol pe aleile de-acum familiare. Puiul tatii priveşte de sus în mare parte traseul, cocoţat confortabil pe gâtul meu.

Săptămâna groazei

Am incendiat zeflemea-oaaa ce bine am făcut! Mâine mă duc pe acolo să mătur din scrumul rămas şi poate praful aşternut de când, dacă nu eu, nimeni nu a mai avut grijă să treacă să vadă, să vrea ca să ştie din câtă prostie, câtă speranţă se lasă ucisă. Mi-e dor să uit, mi-e dor de starea dinainte de a şti! Mai bine îmi luam un câine. Dar poate totuşi în curând îmi iau. Ştiu că şi el va urla, lăsat singur în casă, o vreme. Dar măcar când, în cele din urmă va înţelege, nu mă va minţi că nu poate ce vrea cum face acum ultima javră din viaţa mea.

Şi dacă nu vreau să mă duc e fiindcă nici măcar atenţia de a-i răspunde nu o merită. E fără portret, fără voce, fără o reprezentare fizică. Cinismul încarnat în mizerie şi lenea şi prostia lăsate libere să pască în freza ei pe capul sec şi ascuţit de viciu şi răutate, sunt numele ei.

Ar fi un motiv de laudă în palmaresul ei dacă măcar să o urăsc aş putea. Atât de nimeni veştejit şi fără perspectivă, singură se vrea şi culmea, reuşeşte de minune!

Resursa fantastică a fericirii

Sunt liber să gândesc şi pot să vreau mai mult. Ce-a fost să fie nu e şi sunt străin de tine. Atunci când vei avea curajul să recunoşti, aducându-ţi aminte totuşi că nu ai meritat, eu voi fi fost de mult timp bine şi îţi promit că-ţi vei mânca de sub unghii şi tu şi neamul tău de milogi care sunteţi, pentru că antonie vine de la anatemă.