Ploaia noastră cea de toate zilele

Mă încânt uşor, la gândul că dor, adevăruri prea grele. Şi adorm liniştit, după temenele, până la pământ, către valul ceresc al Proniei, pentru că am reuşit singur să le rostesc. Iar când mă trezesc, sunt mai hotărât şi fac şi cer mai mult din ceea ce vreau. Iubesc realitatea, simt lucrurile chiar aşa cum le e dat să vină. Nu găsesc o culpă în nimic dar cred că nu ar fi corect să mă ridic şi să strig despre faptul că m-aş mulţumi doar cu atât, cât timp eu îmi doresc şi achiesez mereu la mai mult!

Supleţea din apel

M-am perpelit de ieri, la gândul neterminat al prezenţei mele vinovate. Dar sunt mai liniştit, de doar câteva minute. Nu aş spune că nu se poate mai bine, dar şi mâine mai este o zi în care pot evolua. Se tot repetă ca într-o buclă atemporară deja parcă. Şi mă refer la o stare a ultimului an şi ceva, dar sunt, până la urmă, optimist!

Eşti aici, acesta fiind singurul fapt important

Se rotesc ideile în valuri grele de imaginaţie. Nici o teamă mai mare decât cea de propria renunţare. Simt obiectul muncii renăscut de la izvoare în motivaţia tumultuoasă a zilei de mâine. Dar lupta se defineşte prin subsidiarul credinţei că ne vom putea plictisi, mulţi dintre noi, în chip paradoxal, prin lipsa preocupărilor, fie chiar şi de rău augur. Deci, suntem oarecum în grafic, tocmai prin ceea ce am avea tendinţa, în prim impuls, să considerăm a se materializa prin lucrurile absolut neconvenabile. În realitate, sunt doar provocări menite a ne stimula evoluţia, practic esenţa progresului.

Discuţii la pachet

Se rostogolesc în mine nervii, ca o pară de foc. Mă încâlcesc în sensul retrospectiv al fără de făpturii sufletului. Şi o foame de vorbe îmi scuipă creierul absolut turbulent. Mi-am acoperit satisfacţia cu somnul guraliv al nopţilor hulpave de cristale gudurale. Iar dorinţele, fără vise şi fără perspectivă, cu reproşul mut al propriei greşeli de a fi acceptat la început, de a fi sperat că nivelul de graţie al înţelegerii, se va ridica oarecum din ruşinea măcar, a neputinţei anterioare, se amestecă samavolnic cu regresul fără rutină al pasiunii motivaţionale. Dar mă înşel, nu mai ştiu a câta oară. Deci, să îmi fie mie ruşine!

Sunt eu

Pentru tine iubire, doar, plâng. Se macină durere către suflet adânc. Nimic nu se crede mai adevărat decât acest vers îngânfat. Şi mâine aprind, din gândul de chei, iluzia visului sterp. Te provoc să atingi, pe timpul şters de întuneric gol, ochiul de stea al sentimentului că zbor, lângă tine!

Descrierea unei zile

Nu sunt deloc un tip superstiţios. Deci nu cred nici în babe. Dar astăzi este baba mea, o dată pe care am ales-o şi, evident, am păstrat-o, de ani buni de zile, de când am auzit eu pentru prima dată despre zilele babelor. Şi nu a prea apărut soarele. Ba, mai mult decât atât, este un frig şi un urât. Clar, nu mă recunosc în acest an în caracterul babei mele. Mai repede arată aşa cum au trecut anii trecuţi, dar nici aşa nu găsesc  o similitudine prea mare. Deci, sunt îndreptăţit să cred că am dreptate să nu fiu superstiţios!

PUTEREA DE CONFORT

Strigătul îmbătat de primăvară, al tuturor noilor reuşite, acoperă umbra de melancolie. Sunt semnul de vinovăţie din creierul răvăşit de tăcere al propriului copil. Sunt tot ceea ce îmi propun să fiu. Şi răzbunarea sângerândă a clipei care va urma, fără tăgadă, în sufletul de inocenţă al vârstei dăruite adevărului.

Sâmburele de efect

Un fruct zemos ca o zi superbă la ţărmul pastelat al unui răsărit de poveste, în vara cât o iubire adevărată! Şi visul merge mai departe. Dar este un mers la pas, pentru că îmi este oarecum greu, fără antrenament, fără istorie şi, practic fără termen de comparaţie!

Martie, mărţişor, primăvară

Un gând strălucitor sub soare şi briza de proaspăt şi de viaţă. Atât de prea frumos dar, dincolo de toate şi de tot, dorul de verde, de natură, de cântec din cuiburi de sălbatice păsări în ritmul lor nestingherit de vis de vârf de munte şi de susur liniştit de ape încălzite în matca lor de curs de împuiere. Şi viu şi limpede şi straşnic de clar, de la izvor de munte repede, la fluviul aproape urban al falezei şi, delta şi marea şi somnul tihnit al ramului scăldat de prea lumină. Cum toate cresc în mine, le simt lăuntric atât de limpede şi de curat, cum lacrima imită roua, simt, iar pâinea proaspătă din mâini jilave încă, imită zilele prin care trec anotimp după anotimp, clipele vremii!