Vineri 20 februarie-Bucureşti2009-spre ora 2.00a.m.

Iubito,
Cu îndrăzneala de-a mă ridica să sper că vei citi curând aceste rânduri, eu vin la tine azi ca după secole în care n-aş fi scris nimic, rugându-te, pios dacă vrei, să îmi mai faci un loc la tine-n suflet pentru gânduri somnambule într-o iubire totală şi insomniacă.
Mă frământ. Şi aceasta nu este o stare de spirit. Uneori mă doare. Rup crâmpeie de iluzie boemă dintr-o figură de stil departe de mine ca individ. Şi totuşi parcă prea aproape de sine. Mi-e teamă şi mi-e ruşine. Dacă timpul ar curge puţin înapoi, deja simt că probabil ceva ar fi altfel.
Am fost ocnaşul fericit al unui soi de viaţă primitivă. Trăite în mine, clipele disperate ale istoriei fără de tine, se sparg şi sângerează şi mor. Acum că te ştiu, mi-e permanent dor. Aproape cred că m-ai învăţat rău. Să vreau mereu mai mult pentru că se poate. Să plâng ca un copil puţin alintat, egoist în mare măsură, pentru că nu sunt lângă tine -nici acum, nici atât de prea mult- ca şi cum ar fi o pedeapsă. Te iubesc.
Sunt valul, fii tu marea. Iar sunetul prelung şi grav auzi-se surd în tumultul furtunii, ca o putere născută-ntre noi peste tot ce-nconjoară cerul şi apa.
Iubire, să n-asculţi blestemele la ţărm, ale frivolei lumi închipuite. Altfel, neputincios, pământul se va pierde prin ceea ce izbindu-se de tine se va întoarce se va întoarce împotrivă-i. Dar mai ales să nu pierzi rândurile-acestea. Mă leagă prin noapte de tine, tăcerea. Sau viscolul iernii, anotimp renăscut în mâzgă şi sloată. De data aceasta eu însumi sunt cum n-am mai fost vreodată: mi-e bine, scriu bine, sunt iubit, simt iubire, iubesc în neştire!
Vroiam să-ţi scriu despre foc dar m-am rupt. A rămas o ţigară. Măcar n-am fost singur. Ştii (nume), băieţi de cartier, de la mine din zonă. Şi fereastra deschisă. Gerul încă mai suflă dar poate tocmai de aceea s-a mai zvântat afară. Şi un mâţ disperat. A mirosit probabil aerul care pute. Mă iartă!
Sunt din nou doar cu tine. Cum voi spune cândva, tu, pe- coală de hârtie albă. Cu nevinovăţie tresărind sub apăsarea poate cursivă a emoţiei scribului (romantic?).
Şi-aş mai avea să-ţi spun atât dfe multe. Deschid un arc de cerc cu braţul către noapte rugând-o să m-asculte şi să vină la tine acum sau odată cu mine, să-ţi recite poemul fără cuvinte. Dar numai cine nu minte nu ştie că noaptea e mută. Urlă vântul, tânguie copacii, dar ea tace şi totuşi va trebui să ţi se recite măcar fărâme din dragostea fierbinte, urzită cuminte, cine ştie de când, cine ştie unde, dar până hăt cât va fi lumea. Mereu aceeaşi, numai alţi oameni, unii buni, unii răi, unii noi - tu şi eu.
Sistemul meu galactic s-a-nchis aici cu tine. Ideea e mâhnire. Doar jumătate-n firea lucrurilor prin aceste cuvinte. Cealaltă parte ca o hologramă. Şi totuşi există...ştiu bine. Să nu mă mai întrebi de ce cred eu în tine. Spaţiul convex, peste munţi, orizont de îi spune, e forma pământului nostru, la capătul lui ... niciodată. Şi parcă tot alunecă şi curge, ca să nu ne mai ţină, ca să ne-alunge. Apoi ne-aduce, ne duce şi iar înapoi ... aceeaşi cruce.
Oh Doamne, iartă-mă, mi-e somn. De două ore-ţi scriu. Se-apropie zorii şi-ţi ţin din inimă pumnii să fie cum vrem amândoi iar ziua de azi să te prindă fericită iubire!
Mulţumesc din suflet că exişti măcar şi numai pentru aceea că reuşesc să-ţi scriu din împlinire cum n-am mai scris dde bine pân-acum iar tu deja ştii cât de mult îmi place, cât de rău îmi pare că nu pot cât vreau.
Eşti visul meu din palmă, sunt eu!


Pentru totdeauna al tău,
SS indescifrabil