Destul!

În geamătul plăpând al dimineţii, bat clipele strivite de un ceas cu cuc. N-am mai văzut de mult aşa lumină. Am înţeles târziu de ce să fiu deştept. Mi-e inima pustie şi străină şi gândul meu e pustiit. Alerg undeva către tine, temnicer care sunt al binelui propriu. Mă rog de o veste dar vine ca şi cum nu m-aş fi rugat de nimic. Aştept să înceapă, de mâine ceva ce nu a-nceput. Şi mâine îmi pare aproape dacă n-ar refuza să rămână mereu doar atât.